Publicitate

“Ziarul de Iasi” continua seria dezbaterilor în contextul alegerilor academice din universitatile iesene. Mai jos prezentam un articol primit la redactie de la prof.dr. Gabriel Mursa. Invitam sI alti candidati sa participe la aceste dezbateri!

 
În principiu, Universitatea functioneaza ca o institutie ale carei resurse sunt alocate în vederea atingerii unei misiuni specifice: “dezvoltarea si promovarea rezultatelor cunoasterii si valorilor umanismului clasic european prin trei principale componente: educatie, cercetare, servicii aduse comunitatii” (Carta UAIC, art. 3). Având în vedere ca transmite cultura în sens larg (fizica, istorica, matematica, psihologica, filologica, filosofica, economica, juridica etc.), Universitatea trebuie orânduita sub forma de facultati distincte, cu o larga autonomie (art. 5 alin 1 din Carta) în procesul de transfer de cunostinte specifice. Autonomie nu înseamna însa nici independenta, nici ignorare reciproca între facultati sau între membrii diferitelor facultati. Aceste doua extreme trebuie mereu evitate.

Prin urmare, o regula fundamentala a oricarei institutii de învatamânt de drept public este solidaritatea membrilor ei: toti trag în aceeasi directie, toti pun umarul la atingerea finalitatii asumate. De aceea, remunerarea eforturilor personale trebuie sa se bazeze, în esenta, pe principiul coeziunii institutionale. Acest lucru nu înseamna egalitarism, asa cum am putea crede la prima vedere. În orice sistem, inclusiv în cel bugetar, exista un sistem legal de recompense care permite diferentieri dincolo de remunerarea de baza (lucru valabil si pentru rolul specific de profesor, si pentru cel de cercetator).

Dincolo de baza salariala egala (prin lege), exista gradatii si sporuri de performanta, absolut necesare în vederea diferentierii si stimularii, dar al caror nivel nu trebuie sa fie atât de mare încât sa creeze disparitati inacceptabile între membrii corpului profesoral (cu atât mai mult cu cât, în sectorul public, absenta remuneratiilor de piata libera face imposibila compararea precisa a eforturilor personale).

Într-un sistem educational finantat eminamente din fonduri publice, cum este cel din România, diferentierile salariale dincolo de limitele legale si rezonabile (gradatia de merit si sporul de performanta) joaca, din pacate, un rol nefast, dizolvând minima doza de coeziune institutionala si facând loc efectelor corozive ale invidiei. (În mod evident, lucrurile stau si ar trebui sa stea complet diferit într-un sistem educational eminamente privat, ceea ce nu-i cazul celui românesc. De aceea, explicatiile noastre trebuie întelese în logica unui sistem educational public, predominant în România, din care face parte inclusiv cea mai veche universitate din România, Universitatea lui Cuza).

Asadar, remunerarea dupa criteriul ”facultati bogate” – ”facultati sarace”, pe lânga faptul ca este ilegala, nu face altceva decât sa serveasca drept sperietoare populista în campaniile electorale din universitati, fiind un exemplu al sofismului numit “omul de paie”: inventarea unui adversar imobil usor de combatut, care îti asigura o victorie facila. Ca sa fiu mai concret: referirile recente la anul 2016 (plata datoriilor catre banci si restabilirea platii cu ora) au rolul de a furniza, în 2024, un om de paie. Or, acest argument s-a consumat deja în campania din anul 2020. Pentru a lamuri sursa excedentului financiar, sa reamintim comunitatii academice un fapt recunoscut de însusi rectorul în functie: “În perioada 2016-2019, veniturile bugetare (prevederi definitive) au crescut în marime absoluta cu 65.743.215 lei (20.64 -), de la 318.462.561 lei (2016) la 384.205.776 lei (2019). Cresterea s-a datorat, în cea mai mare parte, sumelor alocate de catre MEN prin contractul institutional si contractul complementar, care au cunoscut o evolutie favorabila în marime absoluta de 78.374.953 lei (70,63-), de la 110.961.420 lei (2016) la 189.335.473 lei (2019)” (Program managerial 2020-2024, pagina 19).

Din punctul meu de vedere, singura diferentiere salariala acceptabila si practicabila în interiorul unei universitati este cea indusa de gradatia de merit si sporul de performanta, însa platite pentru rezultate realmente merituoase în activitatile didactice si stiintifice, nu pentru activitati pur administrative, de la rector pâna la director de departament, functii pentru care legislatia prevede deja remuneratii diferentiate. De aceea, nu exista nici un motiv cu adevarat serios ca orele suplimentare sa fie platite diferentiat între diverse facultati. Este suficienta plata lor diferentiata în functie de gradul didactic si experienta, asa cum prevede legea.

   În universitatile românesti, cea mai mare inechitate nu este cea între diferitele facultati, ci între rectori si toti ceilalti membri ai corpului profesoral. Diferenta salariala între rector si un asistent este imensa. Nu ma refer la salariul de baza legal, ci la tot felul de ”rente de pozitie”. Sa fiu mai explicit. Când un rector are salariul de baza brut lunar de 16232 lei si la acesta se adauga si gradatia de merit de 4058 lei (brut lunar), si salariu diferentiat (!) de 4869 lei, si plata cu ora de 7757 lei si venituri din cercetare (!) de 9454 lei…., comparatia a depasit deja limita decentei matematice.

Legea 153/2017, la art. 9, specifica urmatoarele: “Pentru personalul didactic si nedidactic din institutiile de învatamânt superior, consiliile de administratie pot stabili salarii diferentiate, cu o crestere de pâna la 30- a salariului de baza detinut, în functie de specificul activitatii desfasurate si de calitatea acesteia. Sumele pentru aceste salarii se vor plati exclusiv din venituri proprii.”

Ar fi interesat de stiut care sunt acele activitati extrem de valoroase calitativ ce au permis rectorului sa îsi rotunjeasca veniturile “modeste” cu un salariu diferentiat (4869 lei), mai mare decât al unui asistent cu 10 ani vechime (4760 lei). Cifrele sunt pentru anul 2022, extrase din ultimul document publicat în temeiul legii 153/2017. (VEZI DETALII AICI)

Exista, astazi, în România, rectori cu nenumarate case, terenuri, detinând conturi doldora de euro, cu bani câstigati din contracte de asistenta juridica încheiate cu propriile institutii, oameni atât de ”saraci” încât, pentru a supravietui, se vad nevoiti sa primeasca inclusiv donatii imobiliare (usor de gasit în declaratiile de avere din anii anteriori). De aceea, este înduiosator sa auzi, în campaniile electorale, cum rockefeller-ii din universitati plâng cu lacrimi de crocodil pe umarul asistentului platit cu 22 lei net pe ora, vânturând sperietoarea unui posibil rector de la o ”facultate bogata” (?), care, ajuns în turnul de fildes rectoral, ar distribui banii pentru plata cu ora dupa principiile celei mai crâncene ”lupte de clasa”.

Pe de alta parte, poti banui invidia unui tânar asistent de la Matematica, spre exemplu, care, în principala parcare a universitatii sale, vede cel mai scump bolid cu putinta, apartinând, în mod cu totul întâmplator, acelui Robin Hood cu ”gip” care arata cu degetul spre ”ciocoii” din ”facultatile bogate” (?). Lui, tânarului asistent, i-ar trebui vreo saptezeci de ani sa-si cumpere luxosul bolid din cei 22 de lei primiti în regim de plata cu ora. Ghinion, cum ar spune un alt bugetar cu nenumarate case, facute cu bani din meditatii! Nu toata lumea are posibilitatea sa presteze servicii juridice, evident, în regim de plata cu ora, pentru fosti ministri acuzati sau condamnati deja pentru coruptie, îndopati, la rândul lor, din bani publici! Curat ghinion, daca traduci (precum subsemnatul) în limba româna opere scrise de premianti Nobel: ar trebui sa ”rumegi” douazeci si cinci de mii de pagini, din trei limbi straine, în conditiile în care unii rectori din România se chinuie sa vorbeasca limba româna, ca sa poti visa la un ”gip” expus cu ostentatie de pretinsul mascul alfa al universitatii, ca semn al diferentierii clare de vulgul ce trudeste pe 4,5 euro pe ora, cu mult mai putin decât românii plecati în Germania la recoltat sparanghel.

 Prin urmare, un rector onest, lipsit de ipocrizie, ar trebui sa-si sustina politica salariala pe argumente rationale, nu emotionale, si nu vânturând în campanie sperietoarea ciocoismului, a separarii anormale si ilegale între facultati “bogate” si facultati „sarace” (nu am auzit nici un alt candidat sa faca aceasta diferentiere). Juridic vorbind, Universitatea poate fi saraca sau bogata; ea încaseaza fonduri, taxe de studii, nu facultatile. Or, singura diferentiere salariala dintre membrii corpului profesoral trebuie sa provina din gradatia de merit sau sporul de performanta, nu din plata diferentiata a orelor suplimentare sau din salariu diferentiat…auto-acordat. (Evident, nimic si nimeni nu poate sa împiedice o remunerare diferentiata prin atragerea de proiecte de cercetare, în functie de dorinta de implicare a fiecarui profesor sau cercetator.) Într-un sistem educational public, bazat pe alte principii decât cele de piata libera, munca si calitatile intelectuale ale asistentului de la Biologie, Litere, Fizica, Chimie sau Istorie nu pot fi diferentiate, folosind criterii rezonabile, de ale celui ce a avut norocul sa lucreze la Informatica sau Economie.

Ca viitor rector, daca aceasta va fi vointa comunitatii academice, voi aplica principiul remunerarii nediferentiate pe facultati a activitatilor didactice din normele vacante.

În plus, unul dintre aspectele asupra carora ma voi apleca va fi justa revizuire (în acord cu normele legale si financiare în vigoare) a grilei tarifare dupa care este facuta actualmente plata orelor suplimentare (e suficient sa vedem tarifele brute de la baza, ridicol de mici: 40 de lei brut pentru un asistent, 50 de lei lector si 61 de lei conferentiar). Cunosc profesori din sistemul preuniversitar de stat care sunt remunerati cu un tarif de 125 lei brut pe ora suplimentara (având vechime de 25 de ani si gradul didactic 1). În Universitatea noastra, un asistent cu vechime de 25 de ani este platit cu 54 lei brut pe ora, un lector cu aceeasi vechime este platit cu 64 de lei pe ora si un conferentiar cu aceeasi vechime de 25 de ani este platit cu 97 de lei pe ora. Orice comentariu suplimentar este de prisos.

În orice caz, reamintesc faptul ca ne aflam în anul 2024, ca, din 2016 pâna astazi, sumele alocate de minister au crescut, ca plata cu ora nu se face din fondurile personale ale rectorului, ci din bani publici, ca nu trebuie sa multumim rectorului, oricare ar fi el, pentru respectarea legii (acest lucru fiind obligatoriu si neatragând laude) si ca, în general, rectorul nu trebuie sa se considere un vizir care dispune discretionar de banii pentru plata cu ora, pe care îi distribuie, marinimos, de la volanul “gip”-ului. 

Citește toată știrea

Alegeri la Universitatea „Al. I. Cuza”: Prof. Gabriel Mursa, un text polemic despre Robin Hood cu ”gip” și plata cu ora
Publicitate