Numele magnificului oras Buhara este asociat de regula cu celebrele covoare tesute aici de veacuri si cunoscute pretutindeni. Superbele exemplare istorice de covoare de Buhara pot fi admirate la muzeul din cetate. Cele mai frumoase sunt cele în infinite nuante de rosu, decorate cu motive geometrice care îti amintesc de scoartele românesti. Întâmplator? Probabil nu, daca ne raportam la duratele lungi ale istoriei si sursele stravechi ale culturii din spatiul euro-asiatic. Doar în Kasmir am mai vazut asemenea splendori.
Maretia si diversitatea impresionanta a monumentelor de arhitectura, precum si rigoarea si unitatea urbanistica a Buharei ma fac sa o asemuiesc Florentei. Pasesti prin secole de istorie pe strazile urbei. Privesti cu nesat comorile sale artistice care au facut ca în anul 1993, UNESCO sa includa Bukhara în Mostenirea culturala a Umanitatii. Pe alocuri cetatea e mai impresionanta chiar decât Samarkandul. Numele urbei vine din sanscritul Vihara, care înseamna „loc de întâlnire a calugarilor buddhisti”. Temerarii calugari vor fi ajuns si în aceste tinuturi pline de viata si de mister. Iar legenda atribuie fondarea orasului lui Siiyavus, un cunoscut erou epic al Asiei Centrale. Nobila si glorioasa, Buhara a fost secole în sir un important centru comercial situat la intersectia drumurilor caravanelor. Iar aceste drumuri au fost strabatute nu doar de comercianti si diplomati, calatori celebri si dervisi, dar si de cohorte de invadatori. De mai multe ori în istoria ei, Buhara a fost darâmata si arsa, dar mereu a renascut din ruine.
Sunt în cetate cladiri din toate epocile ei istorice, începând cu veacul al IV-lea înainte de Hristos si pâna în cel de-al XX-lea. Si la fel ca fratele sau geaman – Samarkandul – orasul este situat pe valea Zarafshan. Dar Buhara nu e doar o cetate care azi se întinde pe 710 hectare, dar si resedinta unui stravechi emirat. Iar în acest tinut, relateaza celebrul Firdousi în poemul Shahnameh a fost construit un Templu al Focului, în care a fost creata Avesta, cunoscuta Carte Sfânta a Zoroastrismului. De altfel, regiunea este bogata în amintiri privind vechea religie din nordul Persiei, ce a avut numerosi adepti în Asia. Si tot la Buhara, dainuie unele din cele mai importante ziduri de cetate din lume. Edificate între secolele XVI-XX, zidurile sale crenelate au aparat mereu cetatea. Iar din cele 11 porti monumentale, mai dainuie doar doua, care au fost salvate si restaurate.
Ark este citadela din cetate, resedinta a emirilor Buharei, ridicata pe o colina artificiala. Pe cele patru hectare ale cetatuii strajuita de ziduri uriase în care era resedinta emirului sunt doua moschei, sala tronului, un arsenal, trezoreria, o închisoare si curtea de ceremonii. Azi, întregul impresionant ansamblu este un muzeu.
Mausoleul dinastiei samanizilor este un monument clasic de arhitectura din secolele IX-X. Edificiul a fost înaltat de emirul samanid Ismail Samani. Constructia este facuta din caramida arsa de culoare galbena, într-o desavârsita geometrie. Un subtil joc de forme geometrice decoreaza atât suprafata interioara, cât si cea exterioara a mausoleului. Privindu-l, întelegi una din temele esentiale ale filosofiei islamului: trecerea de la lumea efemera la cea eterna, întrucât musulmanii nu mor, ci doar trec dintr-o usa în alta.
Un alt monument celebru este cel al dinastiei Karahanizilor, zidirea lui începând în veacul al XII-lea. Între timp, monumentul a fost mereu largit, iar forma actuala a fost finalizata de dinastia Shaybanid, de la sfârsitul veacului al XVI-lea. Atrage atentia în mod special domul conic, tipic pentru arhitectura Buharei medievale si care apartine din punct de vedere stilistic arhitectului vechi a Horezmului. Începând cu campania lui Timur Amir, horezmienii au fost luati prizonieri, iar printre acestia si celebrii sai arhitecti care au fost folositi pentru edificarea monumentelor cetatii emirului.
Madrasa Abdullah Khan a fost zidita între anii 1588-1590. Intrarea principala are un portal impresionant. Dimensiunile fatadei si bogatia decoratiei în tehnica majolica asigura cladirii o priveliste spectaculoasa. În primii ani ai bolsevismului, celebra madrasa a fost transformata în închisoare. Iar în curtea interna se organizau executiile inamicilor revolutiei. Azi e un hotel confortabil. Suntem gazduiti chiar aici. Iar un tânar din personalul hotelului ne vorbeste discret despre istoria terorii dintre zidurile elegantei madrase. Semn ca vremurile s-au schimbat. Cine ti-ar fi vorbit despre sinistrele executii leniniste cu ani în urma, pe vremea când se organizau cunoscutele excursii tematice în URSS? Ma trec fiorii la aflarea secretului locului. Caut urmele de sânge pe caramizile ce paveaza curtea interioara. Sunt de un rosu stins, poate si de la sângele scurs si impregnat în lutul ars al caramizilor. „Un posibil memorial al suferintelor din anii bolsevismului ar putea fi ridicat aici?”, îl întreb pe tânarul receptioner. „Înca nu a venit vremea!”, vine raspunsul lui ezitant. „Si când ar putea veni?”, insist eu. „Poate, într-o zi, într-un alt ev…”
Complexul Poi Kalon este considerat inima Buharei. Acesta cuprinde madrasa Miri Arab, o moschee si splendidul minaret Kalon. De altminteri, numele complexului architectonic însemna chiar „la piciorul marelui minaret”. Iar moscheea este una dintre cele mai vechi constructii medievale ale Buharei. Este si cea de-a doua mare moschee din Asia Centrala, dupa cea din Samarkand. Prima moschee a fost distrusa de Ginghis Han si restauranta în veacul al XVI-lea sub dinastia Shaybanid. Curtea interioara este înconjurata de arcade si 288 de coloane masive. Iar minaretul Kalon, devenit simbol al Buharei a fost construit în anul 1127, în timpul dinastiei Karahanizilor. Este unul din cele mai impresionante monumente ale Buharei, trainic si rezistent în fata tuturor cutremurelor istoriei si de pamânt si folosit ca far pentru orientarea caravanelor, dar si pentru chemarea la rugaciune a credinciosilor, prin vocea tânguitoare de o stranie frumusete melodica a muezinilor. O buna parte din caramizile glazurate de culoare turcoaz se mai pastreaza pâna în vremurile noastre.
Dupa traditie, daca doua madrase au fost înaltate una în fata celeilalte, ele se numesc kos, adica madrase-gemene. Madrasele lui Ulugbek au fost ridicate în anul 1417 din ordinul fiului cel mare al lui Timur Amin. Pe portalul usii moscheii se afla o inscriptie celebra care spune ca „Aspiratia spre cunoastere este datoria sacra a oricarui musulman, barbat sau femeie”. Ce vremuri? Islamul era creativ în timpurile acelea, asociind cunoasterea cu credinta. Intre timp însa cunoasterea a fost sacrificata în beneficiul credintei fanatice. Si poate într-o zi islamul va gasire surse sa renasca prin cunoastere. Istoria îi ofera destule exemple, chiar aici, în inima Asiei, în fabuloasa Buhara. Parasim cetatea cu nostalgie, aproape convinsi ca Drumul Matasii si-a epuizat resursele spectaculoase. Ne înselam.
Mihai Dorin este istoric si publicist