Raspunsul la aceasta întrebare îl avem formulat într-un excelent interviu luat de profesorul Dragos-Paul Aligica în 2003 unor personalitati academice de la Universitatea Indiana din Bloomington (SUA): Vincent Ostrom si Elinor Ostrom. Acestia se identifica, de fapt, cu ceea ce este cunoscut ca fiind Scoala Bloomington. Vincent Ostrom (1919-2012) si sotia sa, Elinor (1933-2012), au fost economisti care s-au dedicat întelegerii mai multor necunoscute din sfera sociala, de la teoria alegerii rationale, rolul institutiilor si al normelor în definirea comportamentelor umane, la modul de guvernare a bunurilor si serviciilor comune.
Vincent Ostrom a prezentat modul sau de analiza si interpretare a unor fenomene si probleme sociale. Astfel, dincolo de întelegerea acestora în baza unor concepte si teorii formale sau conventionale, este esential sa se reuseasca o analiza institutionala care sa penetreze realitatea sociala. Fara un dialog critic real între observator si persoana observata, rezultatele obtinute vor fi falacioase si superficiale. Întelegerea realitatii sociale atât de complexe, exclusiv prin apelul la vesnica dihotomie dintre stat si piata – produsa, printre altele, de limbajul limitat si simplificator, este o solutie perdanta. Pe de o parte, piata este o piesa vitala a tesaturii ordinii sociale complexe, iar preturile ofera posibilitatea de masurare a valorii si singurul feedback obiectiv cu privire la procesele de schimbare sociala si ajustare. Fara piata, instrumentul esential de diagnoza, pretul, ofera indicii eronate, ceea ce face aproape imposibil identificarea problemelor care împiedica accesul pe calea catre dezvoltare socio-economica. Pe de alta parte, ceea ce numim colocvial drept guvernare si/sau guvernanta nu trebuie sa se identifice complet cu presupozitia ca, de fapt, ne referim la ceva ce are legatura exclusiv cu conceptul de stat. Exista destul de multe structuri institutionale bazale (asociatii voluntare, sate) care se fondeaza pe ideea fundamentala prezenta în democratiile functionale, aceea de auto-guvernare. Astfel, cetatenii din spatele acestora reusesc, fara interventia vreunui decident guvernamental, sa gaseasca si sa utilizeze mijloacele eficiente de cooperare eficienta pentru a rezolva o serie de probleme ale comunitatii. Folosind o idee apartinând lui Alexis de Tocqueville (1805-1859), Vincent Ostrom considera ca societatile moderne trebuie sa se construiasca având ca fundament aceste asocieri voluntare care creeaza reguli de interactiune sociala aplicabile de jos în sus în întreaga societate. Astfel, în linii mari si în conditii normale, în economiile contemporane, în care coabiteaza firme private si companii de stat, bunurile si serviciile publice (de exemplu, drumuri, politie, pompieri) ar trebui furnizate de operatori privati în baza aranjamentelor stabilite în interiorul comunitatilor locale. Acestea din urma prezinta seturi particulare de valori, convingeri si norme (institutii informale) care le influenteaza decisiv perceptiile legate de ce înseamna bine si rau, corect si incorect, legate de felul cum definesc societatea si mediul înconjurator. Daca aceste comunitati manifesta o lipsa de încredere (interpersonala sau institutionala) accentuata sau nu disting diferenta fundamentala dintre bine si rau, atunci capacitatea membrilor lor de a construi relatii comerciale si sociale devine aproape nula. Iar aceste harti sau patternuri mentale care îi ajuta la interpretarea realitatilor sociale în acest fel nu fac altceva decât sa le amputeze capacitatea de a construi un mediu propice dezvoltarii economice.1
Stiinta tocquevilliana a asocierii voluntare presupune, însa, o cunoastere apriori a ceea ce înseamna ordine sociala si formele acesteia care pot genera avantaje. În realitate, fiecare societate traieste cu stigmatul failibilitatii sau al caderii în eroare. Aceasta este predispusa la greseli institutionale, cetatenii fiind în situatia de a nu putea analiza, reflecta si alege corespunzator. Ceea ce va asigura o dezvoltare fara prea multe obstacole rezida în capacitatea de a distribui cât mai multor cetateni posibilitatea sau sansa de a interpreta si de a avea capacitatea de a alege noi oportunitati.2
Numeroase teorii si voci academice apreciate au militat (si înca o fac) cu energie pentru un anume tip de interventionism (al statului) în economie. Mai precis, este vorba despre faptul ca, în general, se considera ca modelele de analiza se fondeaza pe ipoteza ca participantii ramân prizonieri unui mod de gândire de tip sablon atunci când se confrunta sau asista la o dilema a bunurilor comune. Astfel, se apreciaza ca, pentru a scapa de acest prizonierat al ratiunii limitate, este nevoie de interventia statului. Statul trebuie sa impuna reglementari si reguli legale de sus în jos care sa optimizeze managementul resurselor comune. Elinor Ostrom si-a dedicat mare parte a carierei pentru a întelege de ce, totusi, au existat unele situatii concrete, deloc putine, în care grupuri locale de utilizatori nu au reusit, nici chiar atunci când au fost asistati de catre stat, sa construiasca aranjamente institutionale sustenabile pentru a coopera (auto-guvernare) în vederea utilizarii eficiente a resurselor comune.3
Asa cum am prezentat si într-un articol anterior, Elinor Ostrom a descoperit ca undeva prin Nepal, sistemele de irigatii traditionale, primitive în raport cu standardele tehnice de astazi, s-au dovedit mult mai eficiente decât cele moderne, înfiintate si gestionate de stat (unele sisteme nici macar nu reuseau sa capteze apa necesara). Cauzele identificate aveau de-a face în primul rând cu natura stimulentelor în baza carora interactionau fermierii si cei care se îngrijeau de întregul mecanism al sistemelor de irigatii. Prin construirea propriilor reguli si mecanisme adaptative si acceptate tacit la nivel local, acestia depaseau toate obstacolele (deloc putine la numar, date de varietatea biofizica a culturilor, geografie) care puteau genera o serie de stimulente perverse si esecuri institutionale. Solutia propusa trebuia sa urmeze un design institutional care sa contina un set de norme sau reguli, întelese, agreate si de urmat de catre beneficiari. În plus, acestia trebuiau sa stie ca majoritatea se supunea acestor instructiuni si ca, în caz contrar, existau sanctiuni eficiente. Extrem de important este faptul ca nu este suficient ca statul sa schiteze o serie de instructiuni de folosire sau sa construiasca forme de organizare institutionala a fermierilor pentru a reusi sa realizeze o poveste de succes. Numeroase studii au aratat ca esecul de a construi institutii eficiente, chiar si cu complicitatea statului, a evidentiat ca este mult mai dificil sa schimbi mentalitatea, valorile, stimulentele si chiar comportamentele unor astfel de indivizi/comunitati umane.4
Cu alte cuvinte, descentralizarea procesului decizional este un imperativ pentru a reusi un nivel sustenabil de dezvoltare socio-economica, iar dialogul institutional dintre beneficiarii locali (de exemplu, tarani, fermieri) si functionarii guvernamentali este vital. Este ceea ce se numeste, în termenii Scolii Bloomington, un sistem policentric de decizie care prezinta, în comparatie cu sistemul de tip Leviathan (statul), avantaje nete, date de asa-numitele sisteme adaptative complexe.5
Inima sus!
Bibliografie
1Dragos Paul Aligica (2003). Rethinking Institutional Analysis and Development: The Bloomington School. Dragos Paul Aligica interviews Vincent Ostrom and Elinor Ostrom, Mercatus Publications, George Mason University, 2003, p. 1-5.
2Ibidem, p. 5-6.
3Ibidem, p. 8-9.
4Ibidem, p. 9-11.
5Ibidem,p. 11-13.
Aurelian-Petrus Plopeanu este cercetator CS II dr. habil. si director al Departamentului de Stiinte Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetari Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si cadru didactic asociat al Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor