Publicitate

Monica Lovinescu a fost si un simbol al exilului românesc. Acest exil era, asa cum aveam sa aflam mai târziu, destul de farâmitat, din cauza orgoliilor, a conflictelor minore, dar cu urmari neplacute. Reusea însa, în situatii cu adevarat importante, sa se mobilizeze, iar Monica Lovinescu a fost unul din elementele unificatoare. Sotii Ierunca faceau emisiuni la radio, scriau cronici, scoteau reviste, si ma întreb daca sperau cu adevarat ca sistemul comunist se va narui. Aveau însa convingerea, de asta sunt sigur, ca e de datoria lor sa lupte împotriva raului.
Cine citeste volumul pe care Monica Lovinescu l-a publicat în 1978 (în exil, fireste) sub titlul Unde scurte. Jurnal indirect (editura Limite) nu poate sa nu se lase în voia unui mic exercitiu de imaginatie: oare cum ar fi aratat, se va întreba acel cititor, literatura româna daca ea s-ar fi aflat, în acei ani, sub regimul libertatii de gândire si de expresie? Cronicile radiofonice ale Monicai Lovinescu tocmai asta ne spuneau: ca exista un spatiu care nu este înfeudat limbii de lemn si gândirii unice. Formula „Lumea libera” nu era un cliseu, iar numele postului Europa libera fusese ales nu se poate mai fericit si mai adecvat.

Monica Lovinescu avea marele avantaj de a cunoaste la fel de bine cele doua lumi: lumea libera, în care traia, si lumea de dincolo de cortina de fier, pe care o cunoscuse direct foarte putin, dar pe care o stia mai bine ca oricine din carti, din ziarele si revistele românesti, din marturiile celor care o vizitau. Imersiunea în cultura occidentala i-a îngaduit o mai dreapta judecare a scriitorilor români, desi – din dorinta de a încuraja atitudinea de distantare fata de regim – unii autori au fost supralicitati. A fost de o consecventa ireprosabila fata de cei pentru care mizase. A cunoscut dezamagiri, unele înainte de 1989, altele dupa. A fost în câteva rânduri (putine) subiectiva, tot din dorinta de a nu face concesii si compromisuri. Dar sunt, acestea, aspecte secundare în raport cu anvergura demersului sau.

În fapt, abia dupa 1990 am putut avea – gratie editurii Humanitas – o imagine a ansamblului. Au aparut jurnalele, memoriile, culegerile de eseuri si cronici. Am vazut cum Monica Lovinescu ne-a lasat un tablou coerent si complex al literaturii române din cea de-a doua jumatate a secolului XX, precum si o marturie de o rara autenticitate a convulsiilor politice din aceeasi perioada. A detestat regimul comunist, avea motive personale – regimul îi omorâse mama; dar, dincolo de aceasta tragedie asumata, a detestat acel regim fiindca ea credea în alte valori si în alte idealuri. Intransigenta etica a Monicai Lovinescu i-a suparat pe multi. Printre ei, cei care se regaseau în „antologiile rusinii” alcatuite de Virgil Ierunca, incluzând texte omagiind partidul si pe Ceausescu. La comanda Securitatii, câtiva scribi fara coloana vertebrala îi atacau vehement pe sotii Ierunca în reviste de circulatie (Saptamâna, Luceafarul) colportând calomnii si minciuni ordinare. Puterea nu se însela: avea în Monica Lovinescu si în Virgil Ierunca niste adversari redutabili si intratabili, care dezvaluiau, cu luciditate nemiloasa, tarele regimului.

Monica Lovinescu a fost si un simbol al exilului românesc. Acest exil era, asa cum aveam sa aflam mai târziu, destul de farâmitat, din cauza orgoliilor, a conflictelor minore, dar cu urmari neplacute. Reusea însa, în situatii cu adevarat importante, sa se mobilizeze, iar Monica Lovinescu a fost unul din elementele unificatoare. Sotii Ierunca faceau emisiuni la radio, scriau cronici, scoteau reviste, si ma întreb daca sperau cu adevarat ca sistemul comunist se va narui. Aveau însa convingerea, de asta sunt sigur, ca e de datoria lor sa lupte împotriva raului.

O omagiem pe Monica Lovinescu, dar îi ramânem datori. Cuvintele noastre sunt prea firave pentru a da seama de tot ce a facut pentru noi.

 

Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor

Citește toată știrea

Centenar Monica Lovinescu
Publicitate