Este posibil ca Vladimir Putin sa fi supraestimat capacitatea fortelor sale militare de a transa rapid disputa cu rezistenta ucraineana si sa fi subestimat amploarea reactiei occidentale; pe de alta parte, sunt totusi multe necunoscute, de la capacitatea europenilor de a suporta pe termen lung costurile sanctiunilor impuse Rusiei, care vor avea si severe efecte inverse, la determinarea lor de a iesi din bucla ideologica paralizanta marcata de obsesia schimbarilor climatice si credinta naiva ca „arcul istoriei” le este favorabil.
Atacul asupra Ucrainei fost declansat chiar în momentul în care era în curs o întâlnire a Consiliului de Securitate al ONU, a carei presedintie în exercitiu este asigurata de Rusia. Probabil ca nu este o întâmplare, Vladimir Putin apeleaza deseori la astfel de gesturi cu încarcatura simbolica. Motivatiile oferite de liderul de la Kremlin în interventia sa care anunta invazia, descrisa doar ca o „operatiune militara speciala” (utilizarea termenelor de „razboi” sau „invazie”, este prohibita) sunt doua: 1. apararea populatiei rusofone din regiunea Donbas; 2. „de-nazificarea” tarii (o tara a carei presedinte este evreu!) ceea ce semnalizeaza în fapt intentia de a îndeparta actuala guvernare si de a o înlocui cu un „regim marioneta” favorabil Moscovei. Mai semnalizeaza si intentia lui Putin de a declansa o represiune extinsa împotriva tuturor celor, politicieni, jurnalisti, lideri de opinie etc., pe care îi eticheteaza „nazisti” si „fascisti”. Analistul Dmitri Alperovitch, unul dintre cei putini care a prevazut invazia cu destula vreme în urma, se teme ca ar putea avea loc o adevarata vânatoare de vrajitoare, inclusiv cu executii.
Retorica utilizata de Moscova pentru a justifica invazia este una suprarealista: „eliberarea acestei «non-tari», în opinia lui Putin, Ucraina, de opresiune”, o „reactie la genocidul la care sunt supusi rusofonii”, „de-nazificarea tarii”. Într-o scurta discutie video cu Matthew Chance de la CNN, Serghei Lavrov a mers pe aceeasi linie spunând ca actuala guvernare de la Kiev este o „marioneta”, cei doi papusari fiind „forte din afara” (Occidentul în general, dar în special Statele Unite) si „grupari neo-naziste” în interior. Si secretarul de presa al lui Vladimir Putin, Dmitri Peskov, a declarat jurnalistilor ca Rusia spera sa „curate Ucraina de nazisti”, sa realizeze „demilitarizarea” acesteia si ca durata operatiunilor militare va fi decisa de Vladimir Putin. Întrebat daca Rusia doreste „schimbare de regim” la Kiev, Peskov a spus ca este „o chestiune pentru poporul ucrainean”.
Vladimir Putin priveste confruntarea din Ucraina drept una cu Statele Unite care ar fi instalat un regim marioneta la Kiev. Asta explica tonul extrem de emotional la care face apel Putin în declaratiile sale, în care descrie actuala conducere de la Kiev drept o „sleahta de narcomani si neo-nazisti”. Astfel de declaratii par cumva scapate de sub control. Dupa cum amenintarea cu „consecinte fara precedent în istorie” (o trimitere destul de transparenta la atacuri nucleare), lansata de liderul de la Kremlin împotriva oricarei tari care ar încerca sa interfereze în conflict, este la limita dintre razboiul psihologic, în spiritul tehnicilor deprinse de Putin în perioada în care lucra în cadrul KGB, si derapajele emotionale. De unde si o serie de speculatii pe tema stabilitatii psihice a liderului rus. Întarite de anuntul, considerat de multi „iresponsabil”, privind „plasarea în stare de alerta speciala, cel mai înalt nivel, a armelor nucleare ale Rusiei”. În acest sens sanctiunile directe aplicate de catre europeni si americani lui Putin si Lavrov, care nu au o mare relevanta financiara în ceea ce îi priveste, dar au o mare importanta simbolica, vor ridica cu siguranta tensiunea dintre cele doua parti la cote fara precedent.
În acest punct este interesant de observat maniera, de o simbolistica aparte, în care au loc întâlnirile lui Putin la Kremlin, din care lanseaza si mesaje în exterior: într-o sala imensa, impresionanta, în care Putin se afla la o mare distanta, peste 20-30 de metri, de interlocutori. Pentru a scoate în evidenta, în mod explicit, „statutul sau imperial”. O explicatie suplimentara probabila fiind si frica sa obsesiva de covid, care nu se potriveste deloc cu imaginea sa de lider „macho”. „Este înfricosator sa realizezi ca Putin, nu se teme de un razboi total si de varsarea de sînge, dar continua sa fie îngrozit de o raceala usoara despre care, în prezent, regina de 95 de ani a Marii Britanii, spune ca nu o tulbura în mod deosebit”, scrie Charles Moore în Telegraph. „Nu ma pot gândi la o descriere mai buna ca aceea a cuiva care si-a pierdut complet capacitatea de a evalua riscurile.” Se vorbeste si despre un Vladimir Putin relativ izolat, ostil fata de punctele de vedere opuse, prizonier al unei mitologii istorice decuplate în mare parte de realitate.
Situatia pe teren este extrem de fluida, desi parerea generala este ca rusii, Putin în particular, au subestimat capacitatea de rezistenta a ucrainenilor. Dimensiunea atacului masiv, pe multiple directii, indica dorinta lui Vladimir Putin de a finaliza rapid operatiunile militare si de a prelua rapid controlul asupra tarii. Ipoteza pusa, iata, serios sub semnul întrebarii. Cel putin deocamdata. Se poate ca Moscova sa se fi asteptat la dezertari în masa din armata si la o receptie prietenoasa în anumite regiuni. Ceea ce nu pare deloc sa se fi întâmplat. Parerea generala este ca atacul a fost pregatit de luni de zile în urma, nu e vorba de ceva ce s-a decis în ultimul moment. Iar într-un context mai general exista destule indicii ca ideea ca Rusia sa-si ia revansa în disputa cu Occidentul dupa perioada umilitoare de dupa încheierea Razboiului Rece si extinderea catre est a UE si NATO dateaza de la începutul anilor 2000, dupa preluarea puterii de catre Putin.
În mod concret, la nivel strategic, asta ar însemna o reasezare geopolitica în Europa prin revenirea în zona Europei de Est, daca nu la o sfera de influenta a Rusiei asemanatoare cu cea din perioada fostei Uniuni Sovietice, cel putin la un „spatiu finlandizat”, în care ar urma sa fie inclusa si România, cu un grad limitat de autonomie în materie de politica externa si de securitate (dupa modelul relatiei dintre URSS si Finlanda din perioada Razboiului Rece). Iar la nivel maximal Kremlinul si-ar dori asta, daca se poate, fara o prezenta americana în ecuatie. Din acest punct de vedere preluarea controlului asupra Ucrainei poate fi vazut drept un obiectiv tactic. Obiectiv care lui Putin i s-a parut fezabil, cu costuri acceptabile, în contextul unui Occident perceput a fi în declin, al unei administratii slabe la Washington si al unei Americi profund divizate si mai preocupata de competitia geostrategica cu China.
Cu doar o zi înainte ca Vladimir Putin sa ordone o invazie generalizata a Ucrainei, fostul secretar de stat al lui Bill Clinton, Madeleine Albright, scria în The New York Times ca o astfel de interventie ar fi o „greseala istorica”. „Invadarea Ucrainei va face din dl Putin un personaj infam, si va lasa tara sa izolata în plan diplomatic, schilodita economic si vulnerabila strategic în fata unei aliante occidentale mai puternice si mai unite.” Moscova nu ar trebui în nici un caz sa mizeze pe genul de reactii internationale anemice care au urmat anexarii Crimeei în 2014, iar una dintre consecinte va fi si o întarire semnificativa a flancului de est al NATO, cu stationari permanente de trupe în republicile baltice, Polonia si România, mai avertiza dna Albright. Si din ceea ce am vazut pâna acum, cel putin pe moment, pare sa fi avut dreptate, chiar daca pe termen mediu si lung ramân multe semne de întrebare privind evolutiile si impactul invaziei rusesti în viitor.
Foarte probabil aceste reactii si consecinte au fost subestimate la Moscova. O invazie militara masiva în mijlocul Europei într-o tara care, chiar daca nu este membru UE si NATO, se învecineaza cu multi dintre membrii acestor structuri, a fost un adevarat soc atât pentru liderii europeni, cât si pentru opinia publica din tarile lor. Multi considera ca asistam la una dintre cele mai grave crize de dupa cel de-al doilea razboi mondial, comparabila chiar cu criza rachetelor din Cuba din 1962.
În particular, tarile baltice se tem de o extindere a conflictului în teritoriul lor. O varianta fiind aceea ca Rusia sa preia controlul asupra îngustei fâsii Suwalki care leaga Polonia de Lituania si celelalte doua tari baltice. Alti analisti considera ca si Republica Moldova se afla într-o situatie delicata, mai ales ca între timp s-a facut jonctiunea de facto Transnistria – Rusia. Asistam la rasturnari de situatie putin de asteptat cu doar câteva zile înainte. Suedia si Finlanda, invitate la ultima reuniune de urgenta NATO, evoca posibilitatea unei aderari la alianta ceea ce a provocat o reactie nervoasa la Moscova care a amenintat cu „consecinte militare” si cu un raspuns din partea Rusiei. Pâna la declansarea invaziei, majoritatea finlandezilor se opuneau intrarii în NATO. Însa între timp lucrurile s-au schimbat radical. Ceea ce este evident o veste proasta pentru Rusia. Alexander Stubb, fost prim-ministru al Finlandei, tara care a fost neutra din punct de vedere militar dupa cel de-al doilea Razboiul Mondial, a declarat ca „Rusia împinge Finlanda mai aproape de aderarea la NATO. Mai aproape ca niciodata. Aderarea noastra ar consolida alianta si ar contribui la mentinerea stabilitatii în nordul Europei”.
Vesti proaste si potential bulversante pentru Kremlin vin si din Germania (o tara în general foarte grijulie sa nu irite excesiv Rusia) unde cancelarul Olaf Scholz, pe fondul unui protest împotriva interventiei rusesti din Ucraina care a adunat o suta de mii de oameni în zona Portii Brandenburg, a anuntat ca este gata sa trimita echipamente militare letale Ucrainei (ceva ce refuzase pâna acum) si, mai semnificativ, ca va spori semnificativ bugetul sau de aparare pâna la nivelul de 2- din PIB, din nou ceea ce refuzase în trecut. Concluzia este ca interventia militara a Rusiei are toate sansele sa determine un efort mult mai consistent în domeniul apararii a europenilor. În al doilea rând, criza a întarit rolul si influenta Americii si Marii Britanii mai ales pe frontul de Est. Tarile din regiune au înteles ca de acolo se pot astepta la cel mai serios sprijin în situatii critice. În timp, e posibil ca schimbarea de ton din Germania, care a încasat în aceasta perioada un serios deficit de imagine, sa înceapa sa conteze, însa deocamdata aceasta este realitatea de pe teren. Acest lucru va avea un impact important atât în ceea ce priveste relatiile transatlantice, cât si relatia UE – Marea Britanie, dupa Brexit. Imperativul securitatii de pe continent, grav amenintata de Rusia, unde Marea Britanie alaturi de Franta sunt în acest moment singurele puteri militare semnificative va tempera foarte probabil tensiunile post-Brexit existente între cele doua parti.