Mi-am adus aminte de glumita asta saptamâna trecuta când uriasul compozitor al trupei Pink Floyd a împlinit opt decenii de viata, munca si activitate revolutionara. Cum am scris tot aici despre derapajele morale ale sarbatoritului, îi voi dedica acest text, scris în urma cu mai bine de un deceniu, si care a pornit de la un dialog cu Catalin Stefanescu, mare fan al poetului si compozitorului lansat de Pink Floyd.
„Am amintit adesea ca pentru generatia mea, adolescenti pe finalul anilor ’70 si studenti la începutul anilor ’80, muzica rock era una dintre putinele forme de exprimare efectiva a libertatii. Copiii mei se uita azi curiosi când le spun ca a asculta Black Sabbath, Led Zeppelin, Deep Purple sau AC/DC era o forma de nesupunere civica, de reactie la canonul conformist si spalator de creiere al «Cântarii României» – stupida potemkiada muzical-artistica facuta de propagandistii regimului si impusa cu forta tinerei generatii. Nu exista concert rock la Sala Sporturilor din Iasi la care sa nu ocupam, imediat ce se stingeau luminile, spatiul central al arenei, care era interzis, si sa dansam acolo înghiontindu-ne cu militienii care, evident, erau în minoritate si nu puteau stapâni multimea. Când, ca antidot dizolvant, la Cenaclul «Flacara», condus de odiosul propagandist ceausist cu plete numit Adrian Paunescu (dactilografiasem în viteza PaunSECU, dar am corectat doar pentru faptul ca a trecut si el, de ceva vreme, la cele vesnice), a fost pus linoleum pe suprafata de joc, iar militienii ne invitau amabil sa intram si sa ne exprimam simtamintele pentru «conducerea înteleapta de partid si de stat», evident ca, de scârba, nu a mai coborât nimeni.
Îmi aduc aminte ce importante ni se pareau atunci detalii care azi ar parea caraghioase, cum ar fi marcile de chitari si diferentele dintre ele: Gibson (musai era vorba de Les Paul de Luxe!) era chitara pentru blues; Ibanez era marca predilecta a heavy metalistilor (de tipul Kiss sau Scorpions), iar Fender era însusi potirul Sfântului Graal devenit palpabil. De altfel, doar cuvântul devotiune ar putea exprima simtamintele noastre atunci când am pus mâna pentru prima oara pe un Fender adevarat, gratie marelui chitarist Iuliu Merca, leaderul «Semnal M»-ului, trupa pentru care devenisem în liceu, gratie unui coleg bun disparut dintre noi de mai bine de doua decenii, membru al celui mai puternic Fan Club din România. Era un Stratocaster galben, asemenea aceluia facut celebru de Ritchie Blackmore, iar «Ghiula» ni l-a aratat, backstage, plin de mândrie si de iubire pentru un instrument care îsi depasise de mult latura sa obiectuala devenind, cum am zice astazi, un icon.
Mi-au revenit în memorie aceste lucruri legate de chitarile Fender zilele trecute când am vazut ca a aparut o carte intitulata The Black Strat. A History of David Gilmour’s Black Fender Stratocaster scrisa de Phil Taylor, tehnicianul de chitari al trupei Pink Floyd înca din 1974, cel care, dupa cum scrie pe coperta cartii, este «singurul care cunoaste instrumentele trupei mai bine decât ei însisi!». Nu stiu sa cânt la chitara – sper sa am ragazul la pensie sa învat asa, de amorul artei! –, dar sunt un fan neconditionat al lui David Gilmour, dupa gustul meu, cel mai mare chitarist de rock al tuturor timpurilor ca viziune, compozitie, diversitate, interpretare si stil (stiu ca e o afirmatie controversata, dar aste e, mi-o asum). Îi spuneam, de altfel, lui Catalin Stefanescu ca urmare a postarii mele referitoare la conferinta tinuta de el la Iasi si în care facuse apologia lui Roger Waters ca poet si activist de stânga (ca pentru genialitatea compozitiilor nu mai era nevoie de vreo prezentare!), ca daca el este mai apropiat de basistul-vocalist al Pink Floyd-ului, eu ma simt iremediabil legat de David Gilmour pentru a da, asa, o tusa globalista nuantelor care ne desparteau în chestiunea culturii de elita. Iar Gilmour, desi cânta la tot felul de chitari (el fiind cel care a dat alta dimensiune slide guitar-ului orizontali), la banjo sau saxofon (mai nou!) va ramâne în istoria rockului datorita celebrului sau Fender Stratocaster negru, caruia, iata, i s-a dedicat si o carte. Este, desigur, un exemplu elocvent ca si atunci când iubesti muzica o carte îti poate fi de folos.
Nu pot sa închei aceasta postare tinereasca, de vara indiana, care ignora ironic bataliile titanice din mass media, fara sa mai spun ceva. Gratie fiului meu, am intrat în posesia DVD-ului original cu concertul din 2006, de la Royal Albert Hall în Londra, sustinut de David Gilmour la împlinirea vârstei de 60 ani. Remember That Night este cu adevarat un concert de neuitat unde cânta toti prietenii lui începând cu memorabilul clapar al Pink Floyd-ului, Richard Wright – disparut între timp, din nefericire, cu David Bowie, cu Phil Manzanera, cu Crosbyii&Nash, duetul celebru al anilor 70, cu marele saxofonist Dick Parry, cu o multime de alti solisti sau apropiati ai trupei si ai liderului ei. Este un rafinament, un aer de liniste si de calm al valorilor, de bucurie pura a interpretarii si de perfectiune tehnica care face acest concert, mai spun o data, cu adevarat memorabil. Îl recomand din toata inima, nu numai iubitorilor de rock progresiv, ci tuturor oamenilor care apreciaza calitatea si excelenta în muzica pentru ca, oricât de deplasat ar parea, Mozart nu e departe. Un Mozart postmodern, dar, totusi, un urias al muzicii. Ce m-a impresionat, dincolo de reluarea proaspata si credibila a hiturilor sale celebre de pe albumele Pink Floyd, sunt compozitiile noi, de pe albumul sau solo On An Island unde poate fi descoperit un „pensionar” liber, vivace, creativ si întelept care cânta, evident, pe batrânul sau Black Strat, asa ca pe vremuri, în Live at Pompeii. Ca tot interpreteaza în acest concert, sustinut pe cea mai celebra scena londoneza de muzica simfonica, o varianta amutitoare din Echoes (mai cautati si singuri pe YouTube, ca merita!) unde, la început, la auzul doar a unui singur sunet – nota metalica apasata de Richard Wright, care sugera sunetul unei picaturi care cade – zece mii de oameni se ridica în picioare în urale. Si ramân asa, mai mult de un sfert de ora, cât dureaza uluitoarea sugestie ca muzica este singurul limbaj care ne pune în contact cu extraterestrii (cei care, bineînteles, prin radiatia albastra pusa în scena de lighting designerului trupei Pink Floyd, Marc Brickman, si prin efectele de sunet de pe slide guitar, raspund si ei la finalul piesei în delirul asistentei). Vizionare si auditie placuta!”
Bun, veti spune si ce are a face tot ce ati scris aici cu agitatul anarhist egolatru care, la aniversarea de jumatate de veac a albumului, s-a apucat sa masacreze varianta originala a pieselor de pe Dark Side of the Moon, intrate deja în patrimoniul umanitatii, doar pentru a-si satisface narcisismul patologic? Asta dupa ce tocmai îsi încheiase turneul mondial cu „This is Not a Drill” (ocheada iresponsabila catre prietenul Putin!) unde scria mare si hoteste pe afis Roger Waters of Pink Floyd, desi sunt acusi exact patru decenii de când ceruse în instanta ca acest brand sa fie interzis si pe veci radiat din constiinta publica. Cum este înca în putere, îi urez lui Roger Waters sa ajunga la serenitatea rafinata a senectutii asa cum a fost ea întruchipata de David Gilmour la 60, 70 sau azi, la 77 de ani. Dolgo zivite, tovarischi!
iAici anticipez comentariul rapid al prietenului Eduard Antoniu: da, e vorba de Fender 1000 pedal steel.
iiSi el disparut de curând (nota din 2023).
Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor