Actorul iesean Ion Sapdaru îsi surprinde si amuza din nou urmaritorii de pe retelele sociale cu o noua postare amuzanta, din ciclul “Taximetristii mei”, cu fapte povestite de soferii în ale caror masini urca ades ca sa mearga la serviciu.
Postare scrisa, ca de obicei, în stilu-i original si inegalabil:
„Buna Dimineata de Miercuri!
Taximetristii mei.
Chem un taxi: merg la Teatrul National. Deschid portiera din spate si un nouras de perisori ma izbeste în fata.
-Ati dus pe cineva cu câine sau pisica?
Taximetristul, un mustacios simpatic, îsi întoarce capul disperat.
– O mai ramas?
– Ce sa ramâna?
Îmi spune ca a facut curat , îmi arata si un miniaspirator portabil pe care tocmai l-a cumparat pentru treaba asta. Si îmi povesteste:
– Domnu’ meu, alaltaieri am dus de la aeroport doua doamne batrâne evreice. Una avea 90 de ani si cealalta 70. Pe drum am aflat ca-s mama si fiica. Si amandoua erau îmbracate în blanuri. Da’, stiti, din alea pâna în pamânt, si cam vechi, asa, jerpelite… La început am crezut ca merg cu uratul. Babutele mele erau mirate, ca, cica, când au plecat ele prin ’70 din Iasi, iernile erau, oi, vei, tare friguroase si frumoase! Au zis sa le duc la Teatrul National, ca pe matale, si tot drumul, când vedeau o cladire mai veche, strazi, sinagoga, oi, vei! si se puneau pe bocit… Si când au iesit mi-o lasat jumatate din subele lor pe bancheta. Nu înteleg ce cautau babutele alea la teatru.
I-am explicat ca evreii din Iasi erau mari iubitori de teatru, exista chiar Vinerea Evreiasca, când comunitatea cumpara toata sala mare a Teatrului National. Iar când au fost nevoiti sa emigreze în anii ‘70 au facut donatii mari la teatru: mobila stil, tablouri, costume, recuzita…
(Între noi fie vorba: evreii au emigrat în Israel, iar donatiile au migrat discret catre sefii teatrului de atunci, dar mai ales în vilele tovarasilor de la partid. Am fost invitat de câteva ori, si am ramas “adânc impresionat” de frumusetea interioarelor acestor vile sau case ale ”fostilor” de la Iasi).
Si i-am mai explicat ca evreii fac un fel de pelerinaj la Teatrul National, aducând cu ei chiar si nepotii. Se uita la sala, la tavanul superb, la cortina pictata, si apoi plâng în holul somptuos…
– Ce chestie, dom’le ! Ar trebui sa vin si eu la teatru, sincer. N-am fost niciodata. Si nici la Bojdeuca …
PS . Zilele astea puneam un Anunt Rugaminte despre 5 canapele vechi de care avem nevoie pentru un nou spectacol. Vreau sa va anunt ca doua doamne generoase ne-au oferit deja 3 canapele, mai avem nevoie de înca doua. Daca binevoiti sa ne ajutati, scrieti-mi în privat si puneti si poza canapelei. Le transportam noi, fara griji. Va multumesc anticipat!”