Publicitate

Despre razboaiele apei si meandrele timpului.
Prima parte. Cu multi ani în urma, pe când îmi lustruiam coatele costumului de tergal în banca din gimnaziu, în mijlocul unui colectiv de vreo 43 de elevi de toate soiurile, profesorul de geografie ne-a spus o poveste stranie. Fiindca lectia din manualul jerpelit, transmis de la o generatie la alta, era despre apa, proful, dupa ce a privit conspirativ în stânga si în dreapta, baleind întreaga clasa, ne-a împartasit ceea ce parea un teribil secret de stat. Subliniind ritos faptul ca extrem de putini români cunosc acest lucru, ne-a anuntat ca tara noastra detine una dintre cele mai mari rezerve de apa dulce din lume, la care se va apela doar dupa declansarea razboaielor mondiale pentru apa. Pe toti 43 ne-a trecut atunci un fior!

Cu precizarea ca nu-mi aduc aminte ca dascalul sa fi pomenit vreun nume, el ne-a povestit ca un inginer geolog genial a descoperit în subteran, de-a lungul sudului României, un fluviu urias, cu un debit superior Dunarii, ce se varsa în Marea Neagra într-un loc tinut secret de autoritatile comuniste. Fireste, eu, cel putin, mi-am imaginat în acel moment o aventura în maniera lui Jules Verne (tocmai îi devoram cartile din ciclul Calatoriilor extraordinare). Cu ochii mintii, vedeam o apa curgatoare imensa, plina de sirene, balene ucigase si alte vietuitoare necunoscute, ce putea transporta corabii si vapoare spre destinatii subpamântene dintre cele mai exotice. Mi-ar fi placut sa fiu unul dintre primii ei exploratori.

Anii au trecut, am ajuns student politehnist, dar povestea mi-a ramas în cap si într-o discutie cu un alt profesor de geografie am abordat precaut (traiam înca în comunism) subiectul fluviului misterios. Tipul, nu foarte competent, mi-a raspuns ca întreaga chestiune era o tâmpenie, ca a existat într-adevar un imbecil care a sustinut aceasta teorie, dar ca a sfârsit în închisoare din cauza excentricitatilor sale. O adânca tristete m-a încercat atunci, caci visul meu din copilarie nu mai putea fi dus la îndeplinire.

A doua parte. Nu stiu altii cum gândesc, dar eu cred ca pâna la primul razboi mondial al apei nu mai este atât de mult. Secetele repetate din Europa, distrugerea ecosistemelor umede din America, Africa, Asia, epuizarea resurselor, înmultirea populatiei din zonele sarace, încalzirea climei etc. sunt semne evidente ale unei crize globale inevitabile. Actiuni care astazi pot parea doar niste gesturi disperate ale unor fermieri deznadajduiti, precum blocarea ori devierea cursurilor de apa, pot reprezenta în viitorul apropiat causa belli. Cum setea da de-a dreptul, conflicte aparent banale dublate de contexte politice nefavorabile pot degenera rapid în razboaie continentale. Închipuiti-va doar ca, într-un singur an, mânati de sete, dar si de foame, zeci de milioane de africani si asiatici vor lua cu asalt Europa. Nu-i poate primi Germania pe toti chiar daca ar dori! Ne vom întoarce – nu-i asa? – la perioada marilor migratii ce au distrus civilizatii marete pentru a pune bazele altora. Sau nu.

Date fiind împrejurarile tot mai vitrege, indiferenta conducatorilor devine cu atât mai condamnabila. Înca o data, statul român arata complet nepregatit pentru a face fata unei crize a apei. Aceiasi indivizi din PSD care au participat, la începutul anilor 1990, la distrugerea sistemelor de irigatii, se lauda acum cu refacerea sistemelor de irigatii. Doar ca, pe teren, situatia se prezinta altfel. Se vorbeste din nou despre canale ce vor lega marile cursuri de apa între ele, despre râuri navigabile si porturi moderne, despre alte lacuri de acumulare de dimensiuni colosale, dar cine sa le faca? Politicienii sunt mult mai preocupati sa gaseasca bani pentru pensiile speciale care cresc mai rapid ca debitul Amazonului în sezonul ploios.  

Epilog. Mai demult, dar dupa aparitia internetului, documentându-ma pentru un material oarecare, am accesat articolul referitor la Marea Neagra din Wikipedia. Spre stupoarea mea, am gasit acolo o mentiune despre fluviul misterios. Iat-o: „În august 2010, un grup de cercetatori britanici de la Universitatea din Leeds au studiat sub partea de nord-vest a Marii Negre o importanta scurgere de apa freatica dulce, al carei debit este de 350 de ori mai mare decât cel al Tamisei. Scurgerea de apa freatica se gaseste aproximativ sub valea Carasu, provine partial si din Dunare, si ajunge în mare, prin nisipul de la fund, în largul Constantei, oras ale carui puturi de captare preleveaza o parte din ea. Daca s-ar afla la suprafata, aceasta scurgere ar forma un fluviu care ar fi al saselea din lume, din punctul de vedere al debitului. Scurgerea are loc la o adâncime de 35 de metri si pe o largime de peste 800 de metri, iar viteza apei ajunge la 6,5 kilometri pe ora.”

În mod curios, desi informatia este acum accesibila publicului larg, foarte putini români, inclusiv constanteni, au cunostinta despre acest lucru. Desigur, Wikipedia nu este sursa autorizata de documentare, iar o comparatie între editia româneasca si cea în engleza pe subiect este lamuritoare. Editia româneasca citeaza un articol dubios din „Cotidianul”, în timp de editia în limba engleza, ultima varianta, vorbeste mai degraba de un râu subteran cu apa sarata, care îsi are originea în Bosfor. În orice caz, nu spuneti autoritatilor de „existenta” fluviului în cauza. S-ar putea lasa pe tânjala la gândul ca natura subterana a rezolvat problema apei în România. 

Citește toată știrea

Editorial de vacanţă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Publicitate