Publicitate

Lasati copiii sa încerce singuri, lasati-i sa se dea cu capul de perete, sa simta durerea, învatati-i sa se astepte la greseli si la lucruri imprevizibile si sa se adapteze, altfel nu vor ajunge adulti deplini si independenti, iar lumea rea si cruda prin natura ei îi va face nefericiti.
Se spune pe drept cuvânt ca lucrurile învatate de un copil în primii ani de viata reprezinta baza educatiei lui. Tot ce urmeaza se construieste de acolo, de la cei sapte ani de-acasa. Cu toate astea situatia e un pic mai complicata decât atât. Atunci când omul traia în aceeasi comunitate toata viata lui, un sat, de exemplu, sau un târgusor cu putini oameni, era foarte posibil ca nivelul sau de educatie sa nu se îndeparteze prea mult de cel din primii ani. Nu existau influente si tentatii atât de multe si diverse ca sa le dea peste cap întregul sistem de valori pe care i le-au impus parintii si comunitatea. Nu vorbesc înca de scoala aici.

Astazi lucrurile s-au complicat tare de tot. Psihologic vorbind primii ani de viata ne marcheaza tot restul zilelor, dar practic nimic nu e sigur, totul e relativ si predispus schimbarilor drastice.

Primele experiente si învataturi lasa urme adânci în mintea si memoria noastra. Urmeaza apoi scoala unde primim în mod organizat informatii despre lume care ne ajuta în mod constient, sigur si organizat sa evoluam. Dar tot nu e suficient. Majoritatea oamenilor nu traiesc doar cu ce au primit de acasa si de la scoala, acestia sunt ghidati de cea mai mare si cea mai importanta educatie: „Scoala veti” (sic!). La români acest concept a devenit o institutie în sine ce merita trecuta pe lista asezamintelor educationale nationale, alaturi de liceu, facultate, doctorat etc. Si au dreptate, asa-numita „scoala a vietii” e cea mai importanta dintre toate si e si cea mai dotata dintre toate, are carti, material didactic urias, laboratoare de practica si experimentare si tot ce vrei. Lumea întreaga e sala de curs. E adevarat ca e bine sa ai si altceva la mâna, în „dosar”, pe lânga asta, ceva teorie ca sa întelegi mai usor, sa nu fie în capul tau o tabla goala, dar nu este în niciun caz obligatoriu.

Un om în timpul scolii îsi petrece pâna la 7 ore la clasa, apoi înca 3, 4 acasa pentru teme, iar restul e liber. Libertatea asta poate fi însa de multe ori ca un fel de burete ce sterge lejer toate celelalte ore petrecute înainte, lasând loc altor „lectii” cu totul si cu totul diferite carora tânarul le acorda atentie maxima.

Ca parinte încerci din rasputeri sa îti dai copilul la cele mai bune scoli, sa îl înveti si acasa lucruri pe care tu însuti le-ai învatat de la parinti, scoala sau pe propria piele, si care te-au ajutat, dar odata iesit pe usa, nu mai poti sa faci nimic, lumea îl acapareaza cu totul. Nu-l poti tine doar pentru tine, el pentru asta e facut, pentru a se descurca singur.

Nu e corect, nu e cinstit, dar asta se întâmpla. Sunt atâtea exemple de copii bine crescuti care odata ajunsi în anturajul nepotrivit sau diferit, se schimba cu totul ajungând uneori de nerecunoscut. Sexul opus are o influenta covârsitoare. Câti baieti nu au fost „prostiti” de fete, „ametiti”, „vrajiti” încât au ajuns sa se certe cu parintii, sa fuga de acasa, sa faca lucruri pe care nu le-a anticipat nimeni, sa urmeze cai de neimaginat, uneori ilegale, ciudate, strigatoare la cer. „Copilul acela nu mai e al nostru!”, striga parintii consternati. Ceva s-a întâmplat cu el, e de nerecunoscut. El de fapt e doar îndragostit, atâta tot, mai tineti minte cum e? De cineva sau de ceva…

Cu fetele este aceeasi poveste. Acolo baietii sunt „vrajitorii” care sucesc mintea bietelor inocente aruncate într-o lume rea, murdara si corupta. Tatii turbeaza când îsi vad fiicele giugiulindu-se pe la colturi cu „golanii” si nu întelege cum de s-a putut întâmpla asa ceva.

Hormonii sunt principalii vinovati ai schimbarilor, de la ei porneste toata nebunia, toata curiozitatea asta si lacomia de a cunoaste si de a cauta buclucul. De pe la 12-13 ani trebuie sa ne luam încetul cu încetul adio de la copiii pe care i-am crescut si sa fim pregatiti pentru orice. Vor asimila fie ca vor, fie ca nu vor mentalitati si comportamente din exterior si vor refuza din ce în ce mai vehement educatia primita acasa ori la scoala. Dorinta de a se integra, de a fi la unison cu ceilalti e mai puternica decât aceea de a nu-si supara familia.

Citisem undeva despre un copil care avea doi parinti psihologi renumiti. Acestia l-au crescut dupa toate regulile teoretice ale psihologiei, învatându-l bunele maniere, logica, cinstea, corectitudinea, comportamentul adecvat si ca la carte în societate, în colectivitate. Copilul si-a însusit acea educatie ca un elev exemplar, cuminte si ascultator, dar când a venit vremea sa fie dat la scoala s-a întâmplat un dezastru: aproape toti ceilalti copii, care nu aveau nici pe departe educatia lui, l-au tratat ca pe cel mai mare fraier picat din cer în clasa lor. Îi furau sau distrugeau obiectele, îl bateau, îl îmbrânceau, râdeau de el tot timpul pentru ca bietul de el nu fusese învatat de catre parintii specialisti cum sa riposteze la atacuri de tot felul, inexplicabile stiintific, cum sa reactioneze la glume, când este tratat incorect. Colectivitatea l-a scos cu totul din zona lui de confort cunoscuta, iar acolo, afara, era complet dezarmat. El spunea multumesc si te rog frumos tuturor, fie ca îi dadeau o scatoalca peste ceafa, fie ca îi mâncau pachetelul, nu înjura, nu batea, nu riposta cu nimic. Foarte curând a avut nevoie de psiholog, de un alt psiholog care sa îl vindece de boala corectitudinii. Nu mai stiu ce s-a întâmplat pâna la urma, dar cu siguranta acel copil a avut probleme de adaptare toata viata lui.

Educatia organizata trebuie sa existe, fara doar si poate, atât în familie, cât si la scoala, iar aceasta trebuie sa fie la cele mai înalte standarde pentru ca ea înseamna asimilarea unor experiente si dobândirea unor abilitati care ajuta individul enorm în viata. Nu trebuie însa neglijat cel de-al treilea tip de educatie extracurriculara, „scoala vietii” fara de care celelalte dinainte îsi pot pierde valoarea sau aplicarea în practica. Nu exista cursuri pentru asa ceva, exista doar dorinta si deschiderea spre orice, în principal spre greseli.

Oricât de mult am dori sa îi ferim, copiii trebuie sa greseasca, trebuie sa încerce singuri sa faca lucruri si sa esueze. Prin greseli si durere se învata cel mai mult si mai bine. Cine a gresit mult în viata e cel mai învatat om. Cine a pierdut mult este un academician, un expert, un guru. Lasati copiii sa încerce singuri, lasati-i sa se dea cu capul de perete, sa simta durerea, învatati-i sa se astepte la greseli si la lucruri imprevizibile si sa se adapteze, altfel nu vor ajunge adulti deplini si independenti, iar lumea rea si cruda prin natura ei îi va face nefericiti.

Briscan Zara este scriitor si publicist

Citește toată știrea

Educaţia colaterală

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Publicitate