Aproape 42 de ani trecuti din ziua accidentului de la Hutani nu au fost nici pe departe suficienti pentru ca Virgina Varvarei, astazi pensionara, sa uite clipele îngrozitoare prin care a fost nevoita sa treaca. Povestea acesteia este probabil cea mai tulburatoare dintre toate cele ale supravietuitorilor pe care Botosaneanul a reusit sa îi gaseasca si sa îi intervieveze.
Absolventa a ceea ce astazi se numeste Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, Virginia Varvarei lucra pe atunci la Trustul de Constructii pe post de contabil.
Sâmbata, pe 28 iunie 1980, a plecat la socrii sai din Solca, judetul Suceava. Aflat în concediu, sotul sau era deja acolo alaturi de fata lor, care pe atunci avea 5 ani.
Fiind sfârsit de saptamâna, a fost sa îi vada. A petrecut noaptea acolo cu gândul ca a doua zi, dis-de-dimineata, va pleca spre Botosani si de aici la Cotusca întrucât pe tatal sau îl chema Petru si pe 29 iunie se sarbatoreau Sfintii Apostoli Petru si Pavel.
N-ar fi trebuit sa urce în ”autobuzul mortii”. Doar ca, în ciuda planurilor pe care si le facuse, nu a reusit sa prinda cursa de 5 dimineata.
Autobuzul avea o singura usa si aceea cu clanta
Asa ca a parasit localitatea mai târziu, cu un alt autobuz.
Astfel ca legatura cea mai la îndemâna a fost 31 SV 2049, masina plecata din Suceava.
A reusit sa prinda loc pe scaun, chiar în spatele soferului.
Îsi aminteste ca în Dumbraveni mijlocul de transport s-a aglomerat extrem, extrem de tare. Pasagerii stateau lipiti unul de altul, nu se puteau misca aproape deloc, abia mai puteau respira. Soferul ar fi refuzat sa mai ia si alti calatori, desi solicitari erau pe traseu, pentru ca, pur si simplu, oamenii nu mai aveau unde intra.
”Autobuzul nu era cum sunt astea acum. Avea o singura usa care se deschidea cu o clanta”, rememoreaza Virginia Varvarei.
Transportata la Botosani într-o gramada de cadavre
Drumul gâfâit al autobuzului în care 83 de oameni erau ticsiti pe doar 33 de locuri s-a întrerupt brusc pe al patrulea pod de la intrarea în judetul Botosani dinspre Suceava, când a explodat un cauciuc.
Îsi aminteste ca soferul a tras stânga de volan, a încercat sa tina autobuzul pe sosea, dar ca eforturile sale au fost inutile întrucât explodase anvelopa din dreapta fata si mijlocul de transport în comun s-a lasat pe partea dreapta. A rupt balustrada si a cazut în apa.
Tine minte ca izbitura a fost atât de puternica încât geamul de lânga ea s-a facut tandari. A fost si norocul ei pentru ca s-a strecurat rapid pe acolo, a dat cât a putut din mâini si picioare, a ajuns la suprafata si un tânar care se afla prin zona a tras-o pe mal.
Plina de rani, cu hainele rupte si cu atâta apa cu pamânt înghitita, a lesinat dupa câteva clipe astfel încât, la nebunia care era acolo, a fost aruncata într-o basculanta, alaturi de morti. Asa a mers pâna la morga Spitalului Judetean, unde si-a venit în fire când cadavrele erau spalate cu furtunul. Doar ca ea era vie si când a fost stropita cu apa a început sa se miste. Au ridicat-o si au dus-o pe reanimare, alaturi de cei vii.
”Fetita mea îmi spunea: mama, tu ai fost moarta si esti vie, ce ai vazut acolo? povesteste ”doamna Vica”, asa cum îi spun astazi cei apropiati.
”S-a auzit o bubuitura, toata lumea a zis ca suntem morti”
– Ce va mai amintiti din ziua de 29 iunie 1980, cum ati ajuns dvs. în acel autobuz?
– Eram la Solca, la fetita mea, care era la bunici si trebuia sa pornesc de dimineata, cu autobuzul de 5 care venea de la Radauti – Bucovina. Am adormit si nu m-am putut trezi. Si urmatorul autobuz a fost tot de Radauti – Bucovina si mergea spre Saveni – Ripiceni (A mers cu aceasta cursa pâna la Suceava, unde a luat autobuzul bazei Falticeni – n.r.). M-am urcat din Suceava, totul a fost bine, oricum aglomerat, iar pe la ora 11 jumatate, 12 fara ceva, s-a auzit o bubuitura, toata lumea a zis ca suntem morti. Soferul a mai virat spre stânga, pentru ca a fost cauciucul din fata, dreapta, dar nu s-a mai putut face nimic. S-a doborât parapetul si autobuzul a venit cu botul în gaura aceea cu apa si mâl. Nu se mai vedea autobuzul. Noroc de un autocar cu pioneri care era în fata noastra, iar copiii au spus ca nu se mai vede autobuzul din spate. Soferul si-a dat seama si a oprit la Stejarul si a anuntat Militia, pompierii si au început sa vina sa salveze oamenii. Pe partea aceea cu iarba era un baiat cu vitele la pascut, el a fost primul care m-a scos si pe urma a mai încercat, dar începusera sa vina salvarile, sa vina lumea si sa salveze.
– Dupa ce a cazut autobuzul în apa va mai amintiti ce s-a întâmplat?
– Lumea care a reusit sa iasa pe geam, a iesit, care nu a ramas acolo si acolo a murit.
”Era un zgomot infernal, fiecare se prindea unul de celalalt”
– Dvs. stateati pe scaun sau în picioare?
– Stateam chiar în spatele soferului. A murit cu copilul cu care era. Am avut niste taieturi de la geam… Probabil ca am plonjat pe geam. Din viteza care era, când s-a rupt parapetul geamurile s-au spart.
– Vâltoarea v-a scos practic din autobuz…
– Da… Era un zgomot infernal, fiecare se prindea unul de celalalt. Nu puteai sa iesi. Si pe mine ma prindea cineva de mâna. A vazut ca înotam ca sa pot sa ies la mal, desi nu stiam despre ce este vorba, nu îmi puteam da seama bine, am iesit totusi. Baiatul acela m-a scos, ca mi-a spus dupa aceea.
– Stiati sa înotati?
– Da, dar nici nu aveai cum sa înoti pentru ca diametrul gaurii acelea sau ce era acolo avea vreo 8 metri. Pai va dati seama, autobuzul care a intrat cu lumea acolo, ce sa mai înoti prin mâlul acela? Care a mai reusit sa se prinda unul de altul si sa se traga.
– Dvs. v-ati prins de cineva?
– M-a tras baiatul acela care era. A venit la spital sa îmi spuna ca el m-a scos de acolo.
Textul integral, pe botosaneanul