Duminica aceasta se citeste în biserici pilda bogatului caruia i-a rodit tarina (v. Luca 12, 16-21). Dincolo de o sensibila modificare a paradigmei îmbogatirii în epoca burselor si a monedelor crypto fata de acum doua milenii, pilda rostita de Hristos este 100- actuala.
Nu felul în care se mai îmbogateste azi omul si în care se lacomeste spre a se „delecta” din cele materiale este important, ci filosofia lui de viata: „Suflete, ai multe bunatati strânse pentru multi ani; odihneste-te, manânca, bea, veseleste-te” (Luca 12, 19). Iar la acest capitol, si bogatul de acum doua mii de ani si cel de azi si cei care vor aparea în viitor au aceeasi convingere: moartea e ceva care nu ma priveste! Chiar daca se moare pe capete în jurul lor, chiar daca pierd persoane apropiate, ei tot nu cred ca, mai devreme sau mai târziu, vor muri. Si se comporta ca atare, epuizându-se printr-o cheltuire a energiilor si a timpului doar în directia acumularilor de ordin material.
A devenit aproape o obsesie azi a gasi cele mai eficiente metode de a iesi din crizele interminabile sau care se tot succed. Cel mai adesea privirile se îndreapta catre economisti, cei care ar putea oferi solutii. Însa atâta vreme cât analiza se restrânge doar la domeniul economico-financiar, de o dinamica ametitoare si cu atât de multe variabile, si nu se merge la radacinile ce genereaza comportamentele care produc sau adâncesc criza, nu se vor calma lucrurile, ci doar se vor tine în frâu (în cel mai bun caz). Iar radacina acestui comportament este în inima omului lacom dupa câstig. La rândul ei, lacomia este ca o flacara alimentata de o idee: aceea ca merita sa te lupti si sa acumulezi bunuri materiale pentru ca moartea nu constituie o problema. S-au vazut cazuri de oameni care, chiar si pe patul de moarte, tot nu renuntau la planurile de sporire a averii, traind ca si cum moartea e undeva departe, într-un orizont nedefinit.
De la Sfântul Vasile cel Mare, un om care chiar a studiat foarte serios filosofia la vremea sa, avem acest aforism: gândul la moarte este adevarata întelepciune. Gândul ca vei lasa într-o buna zi (poate chiar azi!) toate averile materiale aici pe pamânt si ca sufletul tau nu poate lua nimic dincolo, ca pâna si trupul îl lepadam înaintea mortii, ar putea fi începutul unei reevaluari a modului în care te raportezi la tot ceea ce detii. Daca tot nu te poti folosi de aceste bunuri decât într-o mica masura (tot o masa servesti la prânz, indiferent de câte milioane de euro ai înghesuite prin cont), atunci de ce sa mai consumi atâta timp, energie si sanatate pentru a-ti spori cu un procent averea?
Moartea e cel mai bun economist, ea ne învata ca toate se detin temporar, ca nu suntem decât niste bieti administratori ai unor bunuri lumesti si ca scopul unei vieti, fie ea si de 90 sau de 100 de ani, nu este decât acela de a pregati cum se cuvine clipa în care vom pasi pragul unei alte lumi. Daca în loc sa încurajam aceasta civilizatie a consumului, a „poftei nebune de viata”, am lansa programe de constientizare a faptului ca viata omului are un sfârsit, poate ar exista ceva mai multa cumpatare si mai putina încrâncenare în a acumula avere. Asta nu înseamna sa nu mai muncim sau sa nu mai producem bunuri materiale, ci doar sa nu mai fim obsedati de acest proces si sa folosim cele dobândite prin munca cinstita pentru a ajuta si pe altii. Neschimbând nimic la nivelul mentalitatii, al viziunii pe care o avem asupra vietii si, mai ales, asupra mortii noastre, nu vom reusi mare lucru pe pamânt, în afara de a-l distruge încet, dar sigur. Si pe noi o data cu el.