Publicitate

Neîndoielnic ca aceste tainice iubiri s-ar fi dezvoltat cu totul altfel daca s-ar fi consumat la mijlocul secolului nouasprezece sau chiar la sfârsitul lui. În saloanele aristocratice unde se asculta muzica si poezie ar fi avut schimburi de replici între protagonisti, ba chiar si provocari la duel, astfel ca viata literara de pe Bahlui ar fi fost mult mai animata.
De curând, am gasit în cutia mea postala un plic mare, format A4, înauntrul caruia se afla o carticica subtire si usoara ca o frunza vesteda desprinsa de pe ram… Pe plic, am vazut scris numele meu, am deschis si cartea, crezând ca voi da si peste un autograf. Nu am dat. Curierul care mi-a pus plicul în cutia postala a dat dovada de maxima precautie. Putea, desigur, sa sune la poarta si sa-mi înmâneze cartea personal. Misiunea lui se pare însa ca a fost destul de dificila, asa ca a preferat sa se ascunda în anonimat.

De obicei, când postasul sau altcineva îmi pune corespondenta în cutie, si Masa, si Celsius, câinii mei de paza, destul de blânzi, de altfel, îl simt de la distanta si se reped la poarta facând o galagie infernala. Ca sa le poata anihila vigilenta, curierul le-a aruncat câinilor prin gard câte un os. Pe unul scria „love”, pe celalalt „iubire pura”.

Învârtind plicul pe o parte si pe alta, am scos dinauntrul lui o carticica. Sus, în locul predestinat autorului, am dat doar peste un titlu tiparit cu litere cursive de culoarea sângelui: „Ani, iubirea mea”, iar jos am descoperit sigla si numele editurii: Magic Print.

Citind titlul catii, am tresarit: „Nu cumva e vorba de Ana Cojan si de iubirile sale?” mi-am zis. Si nu m-am înselat, caci aruncând un ochi peste ultima coperta, am vazut acolo tronând portretul Anei Cojan, iar dedesubtul lui portretul lui Mihai Ursachi, aflat cu o treapta deasupra fotografiilor academicianului Razvan Theodorescu si Petru Cretia, iar sub ele, portretele poetilor Gherghe Olteanu si Dan Giosu.

M-am uitat si peste cuprins: cartea este o antologie a poetilor carora muza a fost Ana Cojan. În acest sens, cartea are aerul unui herbar, în care alaturi de poezii, sunt prinsi în bolduri, unii sub forma de bondari, altii sub forma de fluturi, autorii.

Cartea reprezinta o surpriza. E o iesire din crisalida.

Lumea literara ieseana o cunostea pe Ana Cojan într-un fel. Acum, prin intermediul acestei carti, are posibilitatea sa-i descopere o alta fata si o alta stralucire, chiar daca aceasta stralucire a apus demult si a ruginit pe alocuri, capatând aerul unui palimpsest închis într-o vitrina.

Noi stiam doar de iubirile Anei legate de poetii Mihai Ursachi si Dan Giosu, dar iata ca acum Ana Cojan scoate din lada ei de zestre închisa undeva într-un pod sentimental si alte iubiri: Razvan Theodorescu, Petru Cretia, Gheorghe Olteanu. Probabil ca în acest herbar sentimental ar fi putut încapea si alti adoratori ce au trecut prin viata ei, dar autoarea a considerat ca, deocamdata, sunt suficiente si aceste nume.

Fireste ca nu toate poeziile din antologie îi sunt dedicate Anei. Toate însa vorbesc despre iubire. Si e posibil sa fii fost inspirate si scrise pentru ea.

Printre poezii, descoperim si doua scrisori ale lui Petru Cretia, trimise în perioada anilor 1982, la scurt timp dupa plecarea lui Mihai Ursachi în America, dar si în perioada în care în viata Anei aparuse Dan Giosu, un trubadur mai tânar cu doua decenii decât ea.

Citam din Cretia: „O, Ani, ce draga poti sa-mi fii si ce bucuros te-as strânge, în efigie, de gât ca daca a trebuit sa astept o viata ca sa-mi poti scrie asa. Iar felul în care te-am iubit face felul de-acum mai bogat fara sa-l faca nostalgic, scrisorile acelea nu sunt un cenotaf iar clipa de acum si anii care vin ar din substanta acelui timp ceva inconsumptibil.”

Si acum, decupez si un scurt poem scris de Mihai Ursachi, intitulat Credinta copilei: „Fetita aceea, pe care atât o iubeam, mai credea/ ca din cochilia lui melcul plecase/ undeva foarte departe/ si ca se va întoarce/ drept care-i pastra cu iubire cochilia/ si-l astepta…”

Melcul însa a revenit mult prea târziu, când în cochilia lui alti melci, unii tineri si sprintari, altii docti, cu morga, îsi facusera salasul. Luasera. Tuturor eterna copila a iubirii, Ana, le-a pastrat o dulce afectiune.

„Ani, iubirea mea” schimba perspectiva legata de biografia poetilor Mihai Ursachi si Dan Giosu, ambii plecati de un timp într-o lume ceva mai linistita. În acest sens, cartea este extrem de incitanta. Ea naste o serie de întrebari asupra poeziilor cuprinse în volum, dar a sentimentelor traite de protagonisti.

Multi, citind aceasta carte, cu siguranta se vor întreba strâmbând usor din nas: Dar ce-a vrut sa demonstreze cu asta Ana? De ce a facut publice iubirile ei, care tin de-o zona intima a fiecaruia din noi? De ce n-a lasat aceasta munca pe seama viitorilor biografi? Ce se crede cumva a fi o noua Veronica? Sau o noua Lou Andreas-Salomé, cea care a fost muza lui Wagner, Nietsche, Freud si Rilke, prinzând în mrejele iubirii ei si alti mari filosofi si artisti ai vremii? Sau o noua Gala, care a fost sotia lui Paul Eluard, apoi a devenit strania iubita, dar si mai strania sotie a lui Salvador Dali?

În fond de ce nu? Poate ca Ana Cojan poseda câte ceva din farmecul fiecareia din aceste femei fatale. Ele au cautat celebritatea. Ani, pâna la aceasta carte, altceva. Ea s-a multumit cu fascinanta partea a umbrei, acolo unde se afla izvorul tulbure al poeziei si al vietii de alcov. Dar acum, iata, ajunsa la o vârsta a amintirilor, usor-usor, ca un fluture de noapte, muza Ana iese în lumina reflectoarelor.

În fond, fiecare femeie are dreptul sa-si aleaga modelul ei în viata. Unele femei în nefericirea lor se cred Anna Karenina, altele Madame Bovary, altele îsi aleg un alt standard de frumusete. Ani e o visatoare, dar o visatoare care stie sa-si traiasca fiecare clipa cu discretie si voluptate. Dupa cum vedem din corespondenta lui Petru Cretia, ea e cea care stimuleaza si preia initiativa într-o relatie sentimentala. E posibil ca si pe ea trecutul sa o doara, dar nu atât încât s-o împinga pe marginea prapastiei, caci în locul prapastiei ea prefera o noua iubire.

Mesajul ei e unul simplu si discret: nimic nu e din ce pare a fi. Marile destine se construiesc de multe ori în umbra marilor iubiri. În acest sens, am putea spune, facând o paralela în timp, o parte din tumultul muzicii lui Wagner i se datoreaza zbuciumului amoros al lui Lou Andreas-Salomé, ca de altfel si o parte din ideile lui Nietzsche. Întâlnindu-se cu tânara si fermecatoarea petersburgheza Lou, scepticul Nietzsche a exclamat: „Din ce stele am cazut pentru a ne întâlni aici”. Oricum, cu sau fara ploaia de stele, Nietzsche a acceptat triunghiul amoros, împartind-o pe Lou cu prietenul sau bun, filosoful Paul Ree, preocupat de psihologie si de Schopenhauer. La Freud problema e ceva mai complicata. Cum de a cazut parintele psihanalizei Sigmund Freud în poalele unei tinere femei care se ocupa si ea tot de psihanaliza? Ce l-a atras?

Cât în privinta lui Rilke, aici lucrurile sunt ceva mai limpezi. Pentru Rilke, întâlnirea cu Lou a însemnat probabil întâlnirea cu poezia. Mai vârstnica cu saisprezece ani, Lou i-a schimbat nu numai numele, ci si destinul. Corespondenta purtata între ei confera iubirii lor o stralucire aparte. Acolo e multa muzica si poezie. Dar si multe framântari, diurne si nocturne.

Fara îndoiala, Ana Cojan nu-i nici Veronica Micle, nici Lou. Dupa cum Mihai Ursachi, Razvan Theodorescu, Petru Cretia, Dan Giosu sau Gheorghe Olteanu nu sunt nici Wagner, nici Nietzsche, nici Freud, nici Rilke.

Se întelege de la sine ca nici unul dintre adoratorii Anei nu are anvergura iubitilor lui Lou. Aici avem de-a face cu o alta partitura, de esenta balcanico-moldava. E si joc, e si melancolie, e si multa disperare de cauza la mijloc. Povestile se petrec într-un alt cadru, marcat de anii comunismului. Dar se pare ca marile iubiri nu tin cont de nici un regim, ele înfloresc la fel de frumos si în perioada represiva a dictaturii, si în cea a societatii liberale.

Neîndoielnic ca aceste tainice iubiri s-ar fi dezvoltat cu totul altfel daca s-ar fi consumat la mijlocul secolului nouasprezece sau chiar la sfârsitul lui. În saloanele aristocratice unde se asculta muzica si poezie ar fi avut schimburi de replici între protagonisti, ba chiar si provocari la duel, astfel ca viata literara de pe Bahlui ar fi fost mult mai animata.

Replici contondente au avut loc între adoratorii Anei si în epoca noastra, dar ele s-au consumat pe terasa unei cârciumi sau la tribuna unei demonstratii. Si Razvan Theodorescu, si Mihai Ursachi în tineretea lor au avut aerul unor dandy, în mâinile carora ar fi stat la fel de bine si spada, si revolverul. Cât în privinta lui Dan Giosu, pentru a apara onoarea Anei, el ar fi apelat la pumni. Dar n-a fost sa fie. Traim într-o epoca anosta si trebuie sa ne multumim cu ce avem.

Si, totusi, chiar si aceasta epoca nu e lipsita de suspans. Astfel, la mijlocul anilor nouazeci, în plina restauratie, aflându-se la tribuna în fata unei adunari publice, Mihai Ursachi, provocat de eleganta vestimentatiei, dar si de eruditia discursului lui Razvan Theodorescu, nu s-a putut abtine sa-i sopteasca la ureche: „Draga Razvan, tandra canalie ce esti, daca as avea un pistol la mine, te-as împusca acum, cu mâna mea, fara sa clipesc…”

Cei doi se aflau în tabere adverse. Academicianul Razvan Theodorescu în tabara lui Iliescu, Mihai Ursachi în tabara Aliantei Civice. Astfel ca replicile lui Mihai au fost decriptate atunci în cheie politica. Ele au avut însa si damful unei revanse sentimentale.

Antologia Anei e un pas. Probabil, urmeaza jurnalul sau, ce cuprinde un numar impresionant de pagini. Oare cine va avea curajul sa-l publice?

Nichita Danilov este scriitor si publicist

Citește toată știrea

Iaşul enigmaticelor iubiri: adoratorii Anei Cojan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Publicitate