Publicitate

E 12 februarie 2024. E ziua când se împlinesc 130 de ani de la nasterea Otiliei Cazimir, poeta „sufletelor simple”, a „trairilor pure”, a copiilor, dupa cum mai este ea perceputa, deopotriva, de critici si exegeti, de generatiile întregi de cititori care s-au dedulcit cu îndragitele sale versuri, în care, „poezia ei, în folosul celui mai nelipsit lirism, este pura si plina de voluptoase arome”, dupa cum afirma în „Istoria” sa, cu autoritatea-i imbatabila si stralucitul istoric si critic literar, George Calinescu.
De altfel, istoriografia literara româneasca îi recunoaste Otiliei Cazimir, pe baza întregii sale opere literare, meritele de a fi fost poeta, prozatoare, publicista si traducatoare, asezând-o în galeria marilor scriitori români ai secolului al XX – lea.

 

De aceea, în spiritul împamântenitei traditii a Cetatii iesene de a-si cinsti înaintasii, poate ca la acest deosebit moment aniversar s-ar cuveni cel mai bine, ca un binemeritat omagiu, sa-i facem Otiliei Cazimir, „Duduia”, cum îi spun iesenii, cu profund respect,  o vizita la ea „acasa”, acolo unde, între anii 1898 si 1967, a trait si a creat si acolo unde spiritul sau inconfundabil salasluieste mereu viu si pur, înfatâsîndu-i-se cu dragastoasa primire tuturor acelora ce-i trec pragul. 

 

Asadar, sa-i dam curs pornirii noastre sufletesti de a ne îndrepta pasii spre Iasi, în zona Bucsinescu, din apropierea Bisericii Zlataust, ce mai pastreaza, în ciuda modernismului, înca din  urmele sale arhaice si sa poposim la casa de pe strada (azi) Otilia Cazimir nr.4, devenita din 10 iunie 1972, Muzeul „Otilia Cazimir”, apartinator Muzeului Literaturii Române Iasi.

 

Deschizându-i cu sfiala portita si suind cele câteva trepte ale aleii povârnite spre casa, vom putea admira în partea dreapta bustul Otiliei Cazimir, sculptat de maestrul Dan Covataru, amplasat pe un soclu de beton nu prea înalt, dar potrivit în raport cu înaltimea casei.

Imediat dupa bustul scriitoarei, ne vom opri sa citim placa de marmura alba montata pe peretele exterior al casei, pe care au fost gravate numele si anii vietuirii scriitoarei, dar si inspiratul  „mesaj poetic” al Otiliei Cazimir, de întâmpinare a vizitatorilor:

 

Când o fi sa ma duc, sa ma duc,

Pentru voi am sa-ntârzii din mers,

Sa mai rup, sa mai fur, sa v-aduc

Câte-un gând, câte-un vis, câte-un vers.

 

Patrundem în holisorul de intrare cu sufletul rascolit de lirismul versurilor citite, dar readus imediat la normalitate de  bonomia  bunei primiri a Doamnei Lucia Enea,  custodele muzeului, care si-a început explicatiile cu istoricul acestei case, construite pe la junatatea veacului al XIX-lea si apoi vânduta, la 1898, familiei de învatatori Ecaterina (n.Petrovici) si Gheorghe Gavrilescu din localitatea Cotu Vames, de pe lânga Roman, acolo unde, în urma cu patru ani, la 12 februarie 1894, se nascuse Alexandrina Gavrilescu, cel de al 5-lea copil al familiei, Astfel, întreaga familie Gavrilescu s-a mutat la Iasi, gasindu-l potrivit pentru învatatura copiilor sai. 

 

La vremea învataturii Alexandrina, pe numele de alint, Luchi, va deveni eleva Scolii Domnesti, dupa absolvirea careia va urma cursurile Liceului de fete „Oltea Doamna”, unde începe sa compuna primele sale „poezioare”. În 1912, timida eleva „oltista” trimite la revista „Viata Româneasca” una dintre ele, pe care a iscalit-o cu …***. Urmare fireasca, pseudonimul literar, Otilia Cazimir, i-a fost „nasit” de Garabet Ibraileanu si Mihai Sadoveanu si cu acesta va intra definitiv în literatura româna.

 

În afara de holisorul de intrare, în celelalte doua camere amenajate ale muzeului sunt oferite vizitatorilor, într-o ambianta ospitaliera peste trei sute de exponate autentice, între care : fotografii, manuscrise, volume cu dedicatii ale scriitorilor vremii, biblioteca si biroul, lucrari de arta, picturi cu portrete ale scriitoarei, peisaje ale naturii înconjuratoare  si sculpturi ale maestrilor Victor Mihailescu-Craiu, Nicolae Constantin si Dan Covataru, icoane cu ferecaturi din sec. XVII, primite de la bunicul dinspre tata, Gavril Casian, preot la Roman, umbreluta de soare japoneza, confectionata din bambus si matase, un goblen lucrat de mama sa, având dedicatia înscrisa „pentru Luchi”, o rochie, un sal si palarii de soare purtate de scriitoare în ultima parte a vietii sale, scoarte si câte altele, cu toate întregind cum nu se poate mai expresiv atmosfera de viata si creatie literara a scriitoarei Otilia Cazimir, pastrându-i-o pe mai departe vie si nestearsa de trecerea timpului.

 

 

“Acasa” la biroul de lucru al Otiliei Cazimir

 

Este suficient sa-ti arunci doar o prvire fugara peste biroul de lucru al Otiliei Cazimir si vazându-i acolo „cele doua perechi de ochelari, calimara cu cerneala si tocul de scris, mapa de lucru, în care obisnuia sa-si faca însemnarile, teancul de scrisori si ultima editie a operei lui George Topârceanu, cu dedicatia lui C-tin Ciopraga”, ca sa-ti poti da seama ca, din clipa în clipa, “Duduia” Otila  va sosi grabita sa-si reia scrierile întrerupte…

 

Aici, în abianta acestei case dragi, înconjurata de verdeata, plina de zorele, muscate si tufe de liliac, Otilia Cazimir a vietuit, a scris si a publicat volumele de poezii: „Lumini si umbre”(1923), „Fluturi de noapte” (1926), „Cântec de comoara” (1931), „Jucarii”(1936) s.a., volumele de proza: „Din întuneric. Fapte si întâmplari adevarate” (1929), „Gradina cu amintiri” (1929), „Licurici” (1930), „În târgusorul dintre vii” (1939), „A murit Luchi” (1942), „Prietenii mei scriitorii” (1960), „Albumul cu poze” (1967) s.a., literatura pentru copii: „Baba iarma întra-n sat”(1954) s.a.. Aici a tradus peste 50 de volume din rusa: Cehov, Tolstoi, Kuprin, Gorki, dar si Guy de Maupassant, din franceza

 

În timpul vietii, cu început din 1912  la cenaclul „Vietii românesti”, între„duduca” Otilia si  George Topîrceanu, redactor, va începe sa se tese o tulburatoare si discreta poveste de dragoste, pe fondul reciproc al unei inspiratii poetice de exceptie, continuata ani de-a rândul în tacerea unor scrisori amoroase, pâna la îmbolnavirea lui George, în 1936, de un cancer hepatic. Astfel, idila dintre ei devine publica de îndata ce Otilia Cazimir este nevoita sa se mute în modesta locuinta a lui George, din strada Ralet nr.7, pentru a-l sprijini si îngriji „pâna la ultima lui suflare”, din 7 mai 1937.

Fotografia unei idile: Otilia Cazimir si George Topîrceanu

 

Dupa sfârsitul lui George, complet ravasita, Otilia n-a mai putut salva nimic, nici macar „scrisorile de amor dintre cei doi, schimbate de-a lungul anilor,  din mâinile  rudelor mostenitoare”, dupa cum s-a confesat într-o scrisoare prietenei sale, poeta Sanda Cotovu, din Constanta; nici aceasta neaflându-se macar la unul dintre Muzeele celor doi poeti îndragostiti. Pacat! Dezvaluita, cu siguranta, povestea lor amoroasa ar fi putut deveni una „la fel de frumoasa ca cea dintre Veronica Micle si Mihai Eminescu”, precum  conchide, cu amaraciune si muzeografa Lucia Enea.

 

Premiata si medaliata de Academia Româna si Uniunea Scriitorilor pentru însemnatele sale scrieri, nici notabilitatile iesene nu se lasa mai prejos si îi organizeaza Otiliei Cazimir, în 25 februarie 1964, aniversarea celor 70 de ani împliniti. Luata prin surprindere, Otilia Cazimir se va destainui: „a trebuit sa-mi fac rochie, sa-mi comand pantofi si sa-mi dau la reparat mantoul.” La festivitatea omagiala din sala de spectacole arhiplina a Casei Tineretului, poeta emotionata peste poate, abia a putut sa „multumeasca tuturor pentru zâmbetul cald si pentru cuvintele bune cu care m-ati întâmpinat.” Pe atunci, ca student, m-a bucurat nespus faptul  ca am putut sa o cunosc si s-o aplaud pe poeta ale carei poezii le recitam cu patos înca din anii… gradinitei. 

 

Peste trei ani, la 73 de ani împliniti, în noaptea de 7 spre 8 iunie 1967, la orele 2:30, inima Otiliei Cazimir (care-i facea uneori «probleme») a încetat sa mai bata, luând drumul cel fara de întoarcere al Vesnicei.

 

Jale mare în Cetatea ieseana… Corpul ei neînsufletit a fost depus în holul Casei de cultura a Tineretului, iar mitingul de doliu si înmormântarea a avut loc sâmbata, la orele 13, în Cimitirul Etermitatea, unde i-a fost adus un ultim omagiu de catre Ion Horea, reprezentant de seama al Uniunii Scriitorilor. De neînteles, a fost înhumata în mormântul de la o alee centrala, dar prea departe de mormântul lui George Topîrceanu, „alaturi de care ar fi vrut si ar fi trebuit sa fie”, departe de mormintele lui Ion Creanga si Garabet Ibraileanu…

 

Pe rabojul timpului nestatornic se vor împlini 57 de ani ai vesniciei…

 

Chiar daca vizita, facuta „acasa” la „Duduia” Otilia se încheie aici, sa ne bucuram, totusi, ca posteritatea poetei Otilia Cazimir ne va ramâne mereu si mereu luminoasa cu fiecare vers pe care i-l vom rosti, fie si în gând…si asta pentru ca, dupa cum se exprima si exegeta Elena Buica: „În veacul nostru zgomotos si cuprins de vârtejul vitezei, poeziile Otiliei Cazimir ne suna ca o muzica însotitoare care vine de dincolo de orizont.”

 

Mihai Caba

 

Citește toată știrea

În vizită, „acasă” la „Duduia” Otilia Cazimir
Publicitate