Unde va duce aceasta hiperinflatie a sentimentelor daca va continua, cumva spre o omenire si mai debusolata decât în prezent? Ne putem aminti de vechea traditie a stoicismului, când era vorba despre „înabusirea” emotiilor, creând un fel de tampon între noi si ele. Vom reveni în viitor la acel stadiu? La emotivitate stoica? În epoca consumerismului ar mai putea fi posibila aceasta întoarcere? Întrebarea este daca un astfel de „tampon” ne poate fi cumva util astazi.
Multora dintre noi ne este greu sa spunem ceea ce simtim si, de multe ori, incapacitatea de a ne destainui nu este cea mai potrivita. Sa ne imaginam ca managerul tipa la noi pentru o lucrare gresit întocmita si suntem, dupa ce iesim din biroul lui, extrem de furiosi. Dar, daca sapam mai adânc în miezul emotiilor, s-ar putea dovedi ca ceea ce simtim nu este doar furie, e si teama – pentru ca, altfel, furia ar putea fi înlocuita, daca am avea curajul de a exprima emotia, cu un raspuns pe masura, la urma urmei, am putea sa-i raspundem ca tonul lui ridicat ne cam zgârie urechea si ar fi mai potrivit sa actioneze cu calm în dialogul sau cu subalternii. În acest caz, cu sau fara destainuire, nici un mijloc de a face fata furiei nu ne va ajuta, deoarece reactia noastra nu se adreseaza declansatorului principal, care nu este altceva decât teama de a ramâne fara un loc de munca. Exista dovezi generate de experimente ca, daca numim corect emotia pe care o traim, acest lucru analizat în sine are rolul de a reduce intensitatea emotivitatii noastre. Cu cât oamenii înteleg mai bine ce simt, ce fapte sau lucruri le stârnesc sentimente si emotii, de oricare tip ar fi acestea, cu atât este mai usor sa revina la o stare stabila atunci când un val de emotii loveste si corpul produce reactii de stres. Cei care îsi diferentiaza sentimentele si emotiile mai clar, spun aceste studii, sunt mai putin dispusi sa se angajeze în strategii dezadaptative. Aceasta înseamna ca, probabil, ei nu vor încerca sa-si amorteasca durerea interioara apelând la autocompasiune si nici nu vor încerca sa-si „înece” dezamagirea în alcool. De asemenea, aceste persoane experimenteaza mai putin tulburarile de anxietate si depresie. Dar ce se întâmpla daca mediul însusi, cel care ne înconjoara, se transforma în emotii si sentimente?
Începând cu anii 1970 si 1980 a avut loc o transformare a culturii emotiilor: emotiile nu doar ca au câstigat legitimitate, ci au început sa fie întelese ca însasi esenta unei vieti de succes. Accentul s-a pus pe intensitatea emotiei, experienta pozitiva, iar acest lucru nu s-a întâmplat niciodata într-o alta epoca. În epocile anterioare, omenirea a trait cu sentimentul ca trebuie sa-si puna frâu emotiilor, pentru ca acestea erau percepute drept periculoase, uneori chiar sinistre, atât pentru individ, cât si pentru societate. Atunci, prin educatie, a fost creata, în mod constient, o distantare fata de propriile stari emotive – asa cum s-a întâmplat în antichitate, în crestinism si în epoca iluminismului, dar si mai târziu.
Sfera productiei si a consumului transforma sentimentele si emotiile în marfa si asta o putem vedea la orice pas, – nu cumperi un produs, ci un sentiment. În acelasi timp, relatiile umane capata o anumita valoare de piata. Oamenii investesc în relatii, lucreaza pentru ele, trebuie sa îndeplineasca anumite functii, si anume, sa satisfaca nevoile partenerilor: partenerii vor bani, masini, vacante de lux, case cu etaj, ca dovada a iubirii. Vacanta în Tenerife la un hotel de cinci stele devine un te iubesc mai pretios decât un buchet de ghiocei. În acest sens, o persoana poate deveni, în functie de circumstante, atât o marfa cumparata usor, cât si un antreprenor emotional. Iar pentru acest fapt, este foarte important ca el sa-si calculeze corect emotiile pentru a nu rata succesul de ordin social sau personal. Producatorii de mezeluri si produse din carne, de ciocolata, fast-food-urile adauga „fainosag”, „dragoste” listei de ingrediente, alaturi de e-uri, pesticide, coloranti sintetici; în Spania, de pilda, am achizitionat dintr-un supermarket obisnuit o rola de hârtie igienica pe care scria „fericire”, „optimism”. La McDonalds cumparam Happy Meal. Pe unele pastile sta scris „iubire”. Asadar, o mare parte din întreaga sfera a consumului este patrunsa de dorinta unei experiente pozitive, atractive, autentice pentru cumparator. Autenticitatea si atractivitatea sunt valorile de baza ale acestei emotionalitati pozitive. Iar economia este, dupa cum vedem, un canal de transfer al mediului înconjurator catre emotie, conducând la ceea ce am putea numi emotionalizarea spatiului public. Sociologul german Andreas Reckwitz scria în cartea sa Die Gesellschaftder Singularitäten, editata la Berlin, în 2017, tradusa ulterior si în engleza si publicata în Cambridge, Polity Press, sub titlul The Society of Singularities, în 2020, despre „hiperinflatia sentimentelor” pe care încercam, cu disperare, sa o controlam. Cartea – scrisa din perspectiva sociologului fascinat de „explozia singularului”, o explozie specifica, dupa cum crede autorul, societatii contemporane, unde oamenii, obiectele, timpul, spatiile si colectivele devin produse, valorizate si consumate pe baza singularitatii lor, – poate fi privita si din perspectiva psihologului, atent la evolutiile emotiei, drept care, am selectat câteva idei pentru a le aduce în atentia cititorilor în cele ce urmeaza.
La ce conduce aceasta hiperinflatie a sentimentelor, de pilda, în politica sau în economie? se întreaba autorul. Si de ce este, totusi, atât de greu pentru o persoana moderna, care e sfatuita adesea de psiholog sa-si defineasca sentimentele si emotiile, sa ajunga la o întelegere cu ceilalti? Dorinta de auto-realizare, spune Reckwitz, dorinta de a experimenta emotii pozitive în toate situatiile de viata este forta motrice din spatele transformarii culturii emotionale pe care o observam. Iar acestea nu ne fac, de fapt, contrar asteptarilor, mai fericiti. Dimpotriva, oamenii moderni se simt din ce în ce mai anxiosi si dezamagiti, incapabili sa iasa din labirintul emotiilor si al asteptarilor lor mari. Si aici este conturata prima „zona de frustrare”, si anume: aceste doua niveluri – al dorintei de auto-realizare si al labirintului asteptarilor noastre, se pot separa. Acest fapt este posibil: eu însami pot simti ca experimentez ceva pozitiv – dar acest lucru nu poate fi aratat altora. Sau poate altii vor vedea, dar nu vor întelege sau aprecia asa cum îmi doresc. Statutul meu social poate avea chiar de suferit. Sau se întâmpla invers: pe dinafara demonstram ceva fantastic de frumos. Oamenii din jurul nostru reactioneaza si îsi exprima aprecierea. Dar propriile mele sentimente pot sa nu coincida cu aceasta realitate prezentata de mine altora. Astfel de experiente în cultura emotionala, desigur, duc adesea la dezamagire, furie sau depresie.
Educatia pe scara larga a jucat un rol important în hiperinflatia sentimentelor. Psihologia pozitiva a patruns prin tot felul de mijloace în viata noastra – de exemplu, prin literatura despre parenting. Copiii si adolescentii sunt crescuti într-un mod diferit decât am fost crescuti noi, cei care avem, astazi, 50-60 de ani. Ei nu mai sunt învatati sa-si suprime emotiile. Nu li se mai spune: E o rusine sa vorbesti despre sex! sau Taci, tu sa vorbesti când îti spun eu! Dimpotriva, sunt învatati sa se asculte pe ei însisi, sa distinga sentimentele lor, sa învete sa se înteleaga pe ei si sa vada cum sa se deschida sufleteste cel mai bine. Aceasta este o directie foarte importanta în educatie. Apoi ar fi si aparitia unei noi clase de mijloc, a unei clase de specialisti înalt calificati, cu studii superioare, care a avut si ea impact, mai ales în orasele mici: pâna la urma, acestia, spune Reckwitz, sunt în multe privinte purtatorii acestei culturi a auto-realizarii si a dezvaluirii potential personale – si, astfel, a culturii emotiilor pozitive.
Dar exista si un factor economic puternic, dupa cum am vazut. Capitalismul din ultimele decenii este nu atât industrie, cât cultura, incluzând experienta si economia – adica economia experientei, a senzatiei. Tot ceea ce ne ofera economia, toate tentatiile, sunt îndreptate spre cautarea unor experiente pozitive.
Am putea crede ca social media estompeaza emotiile, însa, dimpotriva, ne spune acelasi sociolog, ea se erijeaza într-un fel de amplificator pentru acestea, un teren de reproducere. Avem în vedere conflictele din mediul online, ele ne afecteaza si ne implica nu mai putin decât cele care apar în viata reala, ca sa o numim asa. Faptul ca acest tip de comunicare este mediata de cutare sau cutare tehnologie nu o face mai putin umana, ci dimpotriva. În acelasi timp, în conflictele online, oamenii nu experimenteaza acelasi simt al responsabilitatii pentru cuvintele lor ca în comunicarea face to face. Are loc depersonalizarea interlocutorului; interactionam cu un avatar si nu cu o persoana în carne si oase pe care poti sa o pipai. Cu toate acestea, paradoxal, sentimentele care apar în aceasta comunicare nu devin mai putin autentice. Numeroase experimente confirma ca apar sentimente puternice si atunci când comunici cu un robot sau chatbot, atasamentul, încrederea sau, dimpotriva, furia si dezamagirea se pot forma chiar si într-un mediu complet tehnologizat si care nu implica niciun contact uman, ceea ce ar putea sta la baza unor solutii eficiente în domeniul managementului emotiilor. Cine are succes în mediul online? Cei care au întotdeauna un discurs pozitiv, care stiu sa-si vânda marfa emotionala.
De unde provine, deci, aceasta hiperinflatie a emotiilor? Una dintre trasaturile caracteristice ale „eului” modernitatii târzii este, ne spune acelasi Reckwitz, „o agravare extrema a sensibilitatii.” Iar sensibilitatea presupune o capacitate foarte dezvoltata de a distinge nuante. Capacitatea de a diferentia, de a distinge între lucrurile care anterior se îmbinau într-unul parea diferita în epocile anterioare. Tot ceea ce observam si percepem acum cu atentie, desigur, este, într-un fel, legat de sentimente. Deci, se dovedeste ca simtim cu intensitate, de exemplu, caracteristicile etice ale anumitor bunuri sau un anumit mod de viata, anumite activitati – care înainte nu ne interesau atât de mult. Nu rareori auzim o conversatie între doi tineri sau vedem pe internet: mâncare corecta din punct de vedere etic, vorbire corecta, calatorii corecte din punct de vedere al protejarii mediului si asa mai departe. Pentru cei mai multi, fenomenul devine insuportabil, trebuie sa faci miscarea corecta la fiecare pas, altfel esti rejectat de societate mereu atenta la lucrurile corecte. Iar aceasta, nevoia de a face impresia corecta în interior si în exterior, duce, asa cum am spus, la suprasolicitare si, prin urmare, la suferinta si alte emotii negative. Si daca cineva încalca perspectiva pozitiva – de exemplu, vorbeste incorect din punct de vedere politic, se îmbraca incorect sau se comporta incorect – acest lucru este perceput automat ca o piedica si poate provoca izbucniri de furie, inclusiv online. Iar cei mai irascibili sunt, din pacate, cei care actioneaza mereu corect si etic si au impresia ca sunt un etalon al echilibrului emotional.
Sensibilitatea crescuta la propriile emotii înseamna, inevitabil, o sensibilitate crescuta nu numai la emotiile pozitive, ci si la cele negative, desigur. Aceasta înseamna ca orice încalcare a limitei devine mai vizibila: în relatiile de cuplu, într-un mediu de lucru, în spatiul public. Poate ca ar merita sa dezvoltam o atitudine ceva mai îndepartata fata de emotii? Unde va duce aceasta hiperinflatie a sentimentelor daca va continua, cumva spre o omenire si mai debusolata decât în prezent? Ne putem aminti de vechea traditie a stoicismului, când era vorba despre „înabusirea” emotiilor, creând un fel de tampon între noi si ele. Vom reveni în viitor la acel stadiu? La emotivitate stoica? În epoca consumerismului ar mai putea fi posibila aceasta întoarcere? Întrebarea este daca un astfel de „tampon” ne poate fi cumva util astazi.
Cristina Danilov este psiholog