Lavinica Mitu si-a redescoperit pasiunea pentru scris dupa ce a nascut, când, din dorinta de a evada din realitatea cotidiana, a decis sa urmeze câteva cursuri de creative writing. Romanul sau de debut, ”Barbatul fara cap”, a aparut din nevoia de a încheia o conversatie de mult începuta cu copilul ei interior. Lavinia ne povesteste despre amprenta pe care o lasa amintirile din copilarie asupra oamenilor si despre nevoia de a te împaca cu trecutul pentru a nu te întoarce constant la el.

 
Doua dintre temele centrale ale cartii Barbatul fara cap sunt copilaria si violenta domestica, doua concepte care, într-o lume utopica, ar trebui sa fie atât de departate unul de celalalt. Cum se influenteaza, totusi, acestea doua?

Orice copil care este expus vio­lentei în familie, fie ca vorbim despre violenta fizica, fie ca vorbim despre violenta emotionala, va fi marcat pe viata. Unii dintre acesti copii devin adulti care nu îsi pot întelege anumite reactii, decizii, comportamente; nu au curaj sa sape mai adânc pentru ca probabil au îngropat multe dintre amintiri tocmai ca sa se protejeze. Asadar nu sunt întelesi nici de cei din jur, nici de ei însisi. E traumatizant sa vezi ca nu poti controla anumite lucruri la tine, nu stii de unde vin si nu întelegi de ce esti asa.

Copilaria îti defineste viata de adult, e inevitabil. Copilul ace­la peste care tu asezi straturi, straturi pentru a te construi ca om matur e cu tine toata viata. În momentul în care devii parinte, daca devii parinte, te vei întoarce acolo, în copilarie, chiar daca nu ti-ai dori sa se întâmple lucrul acesta. Discutam cu terapeuta mea despre ce se întâmpla cu o femeie dupa ce naste. Ea mi-a explicat ca suntem construite în asa fel încât în momentul în care devenim mame ne retraim copilaria. Îti pui niste probleme, îti ridici niste întrebari, esti fortata sa te întorci acolo.

Se vorbeste mult despre ma­me si mai putin despre tati. Sotul meu s-a întors si el în copilaria lui. Sotul meu care se pare ca, spre deo­sebire de mine, provine dintr-o familie foarte echilibrata, are si el multe schelete pe care nu le-a dezgropat pâna în momentul în care a devenit tata.

Asadar, perioada copilariei e definitorie. Nu stiu daca e vorba de o alegere personala sau nu, pentru ca sunt foarte multi factori la mijloc. E important sa-ti dai seama daca tu ca adult vrei sa-ti asumi copilaria, nu sa o stergi cu buretele. Multi asta vrem: când avem o copilarie nefericita vrem sa uitam de ea. Asta nu e în regula, pentru ca ea va fi acolo, va iesi la suprafata când ne vom astepta mai putin si ne va lovi al naibii de tare.

 

Cum facem sa ne asumam aceasta perioada din viata?

Ca adult nu mai esti sincer fata de copilaria ta. Acesta a fost unul din­tre motivele pentru care am ales ca, în mare parte din carte, povestea sa fie scrisa prin vocea copilului. Daca as fi spus acele povesti cu vocea adultului nu as fi reusit sa fiu sincera. As fi cenzurat anumite parti. Noi, adultii, asta facem: ne pierdem din capacitatea de a fi sinceri cu noi însine în felul în care reusesc sa fie copiii.

E vorba, în contextul acesta, si de profunzimea cu care te uiti la propria ta persoana. Sunt oameni care se simt bine cu ei însisi pentru ca se raporteaza la alte valori. Felul în care iubesc, în care îsi simt emotiile este unul nu neaparat superficial, ci unul relaxat. Daca esti genul de om care se duce catre introspectie, care este foarte prezent atât în viata lui, cât si în viata oamenilor din jur, atunci da, îti doresti sa fii mai bine, sa fii mai sanatos; îti doresti ca interactiunile cu ceilalti sa fie mai sanatoase si cauti instrumen­te prin care sa faci asta. E datoria fiecarui om sa construiasca ceva frumos în jurul lui, indiferent de cum a aratat copilaria.

Cineva spunea ca nu exista copilarii nefericite. E adevarat. În toata întunecimea, în toata violen­ta si în toate nenorocirile care i se pot întâmpla unui copil, el are capacitatea sa supravietuiasca, are capacitatea sa vada ceva frumos acolo. Eu îmi aduc aminte foarte multe lucruri frumoase din copilarie, de exemplu.

Mai nefericita a fost adoles­centa, dar copilaria… Copii îsi gasesc mijloace de a se proteja. Mai trista e perioada de constien­tizare. Când esti copil nu-ti dai seama, ajungi sa privesti lucrurile anormale ca fiind normale. Eu credeam ca violenta e ceva normal. Eu vorbesc cu foarte mare naturalete despre toate bataile pe care le-am luat când eram copil. Râd acum amintindu-mi anumite momente care nu sunt neaparat amuzante, dar daca nu am râde, daca nu am uita, în ce ne-am transforma? Ai nevoie de lucrurile astea. Mai bagi sub pres.

Toate aceste trairi sunt înconjurate de incredibil de multa rusine, de multa vinovatie si de foarte multa frica. Îti este frica de cine ai fost, îti este frica sa recu­nosti ca îti iubesti parintii indiferent de modul în care s-au comportat cu tine. Eu m-am simtit vinovata pentru ca o perioada de timp l-am iubit pe tata. M-am simtit vinovata pentru ca am iubit un om foarte agresiv, un om care, si prezent, si absent, mi-a facut foarte mult rau. Nu întelegeam de ce îl iubesc, pentru ca la un moment dat scopul meu în viata era sa îl urasc cât mai mult. Daca as fi putut sa tai din mine bucati care aveau legatura cu el as fi facut-o.

Scriind cartea si întelegând experienta, mi-am dat seama ca nu e nimic gresit în a-ti iubi parintii chiar daca sunt violenti, chiar daca fac greseli impardonabile.

 

Am observat ca multi dintre cititori s-au simtit întelesi, au simtit ca viata lor era transpusa în carte. Cum te simti în legatura cu acest spatiu pe care l-ai conturat pentru cei în ale caror mâine ajunge Barbatul fara cap?

Ma bucur. Nu ma bucur pentru ca oamenii au trait aceste experien­te, dar ma bucur ca s-au regasit acolo, pentru ca eu ma caut, mai mult sau mai putin constient, în fiecare carte pe care o citesc. Te cauti, toata viata asta faci. Te-ai regasit în toate lucrurile care îti plac, acesta e motivul principal pentru care îti plac.

Cred ca sunt si oameni care nu au trait în acea perioada despre care scriu eu. Nu sunt vocile care pot spune: „Alta carte despre perioada comunista, alta carte despre violenta în familie. M-am saturat sa tot traiesc si retraiesc prin carti copilaria mea“. Aici apar câteva semne de întrebare. Daca te-ai saturat înseamna ca ai rezonat atât de mult, încât ceva s-a aprins în tine. Vazând reactii de la cititori din generatii diferite, îmi spun ca povestile pe care am ales sa le exprim s-ar fi putut întâmpla astazi sau oricând altcândva. Sunt povesti care apartin foarte multor oameni, iar daca nu apartin acelor oameni, apartin unor oameni pe care ei îi cunosc. Este imposibil sa nu gasesti ceva cu care sa rezonezi în carte. Indiferent cum a fost copilaria ta, indiferent cum esti tu construit ca adult. Aceasta a fost misiunea mea ca scriitor: sa am o poveste în care oamenii sa poata patrunde. Pentru mine ca scriitor este important ca cititorul sa sim­ta ceva atunci când ajunge la finalul cartii. Detaliile le pierdem în timp, le uitam, emo­tiile nu.

 

Cum ai reusit sa ajungi la aceasta sinceritate si vulnerabilitate literara, în care pare ca-i lasi pe cititori sa patrunda într-un univers atât de intim?

Asa m-am construit în timp. Nu m-a ascultat nimeni în familie, dar eu m-am încapatânat sa ma fac ascultata. Asa am învatat sa vorbesc cu foarte mare usurinta despre mine. Ma simt norocoasa ca pot sa fac asta. Este modul în care gestionez provocarile: vorbesc deschis, fara sa îmi fie teama de un subiect, îmi arat vulnerabilitatile, îmi arat obsesiile, arat lucrurile care nu sunt OK la mine. Întotdeauna mi-a fost usor sa fac lucrurile astea. A fost ceva care a fost construit în timp din nevoia de a fi ascultata. Tocmai pentru ca nu am fost ascultata am vorbit si mai mult, si mai tare, cu speranta ca cineva ma va vedea. Vocea a fost instrumentul pe care l-am folosit pentru a ma face vizibila.

Am fost întrebata daca nu mi se pare riscant sa vorbesc despre lucruri intime cu atâta lejeritate. Mi s-a spus ca exista posibilitatea ca la un moment dat sa nu mai fiu luata în serios. Mi-am spus atunci ca voi merge mai departe în felul meu si asa cum ma simt eu bine. E adevarat ca m-a ajutat cumva si formarea profesionala. M-a ajutat perioada în care am studiat jurnalism si experientele pe care le-am avut în facultate. Sunt multi oameni care vorbesc, dar nu vorbesc despre ei, care vorbesc foarte fain si pe care ai sta sa-i asculti cu ore­le, dar despre care, daca ai sta sa le analizezi în profunzime discursul, ti-ai da seama ca fug de ei însisi ca dracul de tamâie.

Daca îti plac oamenii sinceri, ai datoria ca tu sa fii sincer. Daca îti plac oamenii care sunt deschisi cu tine, si tu trebuie sa fii deschis. Daca tu nu esti deschis, nu vei primi deschidere din partea celor­lalti. Eu sunt îndragostita iremediabil de oameni, am nevoie de oameni, nu pot sa traiesc fara ei, îi vreau cât mai aproape de mine.

 

Cum ar fi aratat aceasta carte daca nu ai fi trecut prin acei ani de terapie despre care povestesti într-un alt interviu?

Nu as fi scris-o. Nu as fi scris-o nici macar dupa primii ani de terapie. Daca nu as fi devenit mama, nu as fi scris aceasta carte. Nu am vrut sa scriu aceasta carte. Nu m-am gândit niciodata sa scriu o carte de genul acesta si nu pentru ca m-as fi temut de expunere sau pentru ca ar fi fost o poveste pe care as fi considerat-o prea greu de dus. Credeam ca sunt împacata cu niste lucruri, ca sunt rezolvate. Eram în etapa în care îl tineam de mâna pe copilul din mine, mergeam împreuna pe un drum. Maternitatea mi-a dat niste palme când a venit împreuna cu depresia postnatala si m-a facut sa ma uit mai bine la copilul acesta si sa-mi dau seama ca nu am terminat conversatia cu el.

Al doilea text, Barbatul fara cap, cel care a dat si titlul cartii, a fost scris înainte de a deveni ma­ma. A fost scris la un curs de creative writing. Nu m-am gândit niciodata ca voi face ceva cu el. La fiecare tema pe care o primeam la cursuri legam povestile în mod in­constient. Asa s-au strâns textele. Nu am scris doar textele de aici, am scris si multe dintre textele care fac parte din urmatorul proiect, din cel la care lucrez acum. Tocmai pentru ca scriam cumva în doua directii nu mi-am dat seama ca se leaga între ele. M-am blocat în celalalt proiect, a trebuit sa-l las putin deoparte si m-am întrebat ce fac acum. M-am apucat sa recitesc texte si atunci când am vazut cum se leaga povestile între ele a venit ideea acestui volum.

Eu speram sa debutez cu celalalt. Asta a fost dorinta mea, din vanitate cumva. Sunt acele voci care spun ca tema copilariei este una accesibila debutantilor si ca foarte multi debuteaza cu o carte pozitionata în acest univers. Eu nu am vrut sa fac asta, dar uite ca tot s-a întâmplat. Lucrurile s-au întâmplat asa cum probabil trebuiau sa se întâmple.

 

Cum vin povestile spre tine si când stii ca ajung la final?

În momentul în care pot sa ma bag seara la culcare fara sa ma gândesc la povestea aceea înseamna ca e gata de pus pe hârtie. Altfel, ma uit la filme care sa nu ma solicite foarte mult si, în timp ce ma uit la filmul respectiv, eu scriu si scriu. Atunci când nu mai simt nevoia sa scriu la povestea respectiva înseamna ca este gata de pus pe hârtie. Apoi stau si mai rescriu la ea de nu stiu câte ori si poate sa dureze si un an de zile pâna e gata un text, pâna ajunge într-o forma de care sa fiu multumita.

Povestile îmi vin din tot ceea ce e lânga mine. Am texte pe care le-am scris uitându-ma la o fotografie. Din oameni care sunt lân­ga mine, din tot ceea ce e în jurul meu. Sunt flash-uri.

Îmi doresc sa ma maturizez ca scriitor si sa ajung la acel moment în care povestea sa fie premeditata, acel moment în care sa fie cumva mult mai organizat tot acest proces de scriere. Acum e un lucru asupra caruia nu am control. Nu stiu înca cum functioneaza, totul e în faza experimentala. Când ma voi maturiza, când voi scrie si mai mult si voi citi si mai mult, probabil atunci lucrurile vor fi facute într-un mod mai constient si mai profesionist.

 

Cum crezi ca ar reactiona fiica ta daca ti-ar citi cartea?

Nu m-am gândit la asta. E foarte ciudat. De vreo doua luni de zile fiica mea a dezvoltat o obsesie: ma pune sa îi povestesc cel putin o jumatate de ora în fiecare seara ce faceam eu când eram mica. E o experienta foarte ciudata pentru ca ma cenzurez. Nu as sti cum sa îi povestesc despre anumite lucruri copilului meu în acest moment. I-am spus lucruri pe care le faceam, dar a fost bizar ca la un moment dat nu stiam ce sa îi mai povestesc, pentru ca mintea de adult cauta sa îi spuna copilului povesti potrivite pentru vârsta lui.

Când va citi cartea, fiica mea probabil va fi adolescenta. Întrebarea asta merita pusa atunci când voi finaliza proiectul despre depresia postnatala. Aceea va fi o carte pe care îmi doresc sa o scriu într-o oarecare masura si pentru fiica mea.

Eu nu am înteles multe dintre comportamentele mamei mele decât atunci când am devenit ma­ma. A fost foarte dureros, asa ca mi-am zis ca nu voi face niciodata anumite lucruri pe care le-a facut mama mea. Le-am facut, totusi. Am spus aceleasi cuvinte pe care le spunea ea, am avut aceleasi reactii pe care le avea ea.

Poate ca daca fiica mea va citi despre aceasta experienta – voi gresi fata de ea cu siguranta, îmi este greu sa accept asta, dar stiu ca se va întâmpla – va întelege anumite lucruri. O scrisoare catre ea din partea mea, din partea tatalui ei – în acest proiect vreau sa vorbesc foarte mult si despre ceea ce simt tatii, barbatii ale caror sotii sufera de depresie postnatala. Despre ei nu prea se vorbeste, dar ei sunt acolo si traiesc si ei aceasta experienta. Va fi un univers în care sa se regaseasca foarte multi oameni. Va urma structura Barbatului fara cap, nota confesiva, transpusa într-o nota literara, de fic­tiune. Nu vreau sa fie un proiect de non-fictiune.

Cred ca temele acestea majore pot ajunge mai usor la cititor si la oamenii care au nevoie ele în forma aceasta. Literatura îti ofera posibilitatea sa creezi universuri mult mai largi decât ti-ar oferi non-fictiunea. Poti atrage acolo mai multi oameni. Prin literatura pot ajunge la tine oameni care n-au stiut ca sunt în povestea asta. În scris poti fi un mic Dumnezeu care îsi creeaza propriul univers, care e acolo si poate face ce vrea, când vrea si cum vrea.

Articol preluat din Suplimentul de Cultura

Citește toată știrea