Publicitate

„Daca pentru britanici Elisabeta a II-a a fost regina lor, pentru noi ea a fost pur si simplu Regina”, a descris Emmanuel Macron relatia cu totul speciala a acesteia cu francezii, dar si cu restul lumii. Disparitia ei vine într-un moment de mari tulburari geopolitice care pun sub semnul întrebarii mai toate certitudinile de pâna acum.
„Nu ma tulbura atât moartea reginei, pentru ca pâna la urma nici unul dintre noi nu este nemuritor, ci ceea ce moare odata cu ea.” Este unul dintre comentariile care însotesc un superb articol comemorativ aparut în Telegraph sub semnatura lui Charles Moore, biograful oficial al doamnei Margaret Thatcher, al carui titlu, „Regina a fost iubita pentru ca, timp de mai mult de 70 de ani, a facut ceea ce a promis”, este una dintre explicatiile fascinatiei globale pentru Elisabeta a II-a, într-o lume în care totul a devenit „fluid”, iar reperele, punctele de sprijin ale existentei cotidiene, sunt demolate cu o fervoare demna de o cauza mai buna. Cozile imense, la care s-a stat chiar si peste 16 ore, pentru a trece la Londra, în Palatul Westminster, pe lânga catafalcul cu sicriul Reginei Elisabeta a II-a, sunt o dovada a prestigiului si afectiunii de care ea s-a bucurat nu doar în Marea Britanie, ci si pe plan mondial. Dar asta nu face decât sa dea si mai mult sens îngrijorarii, nelinistii, exprimate în mesajul de mai sus dupa disparitia unei personalitati de calibrul fostei Regine. Pentru ca suntem martorii unor tulburari geopolitice fara egal de la momentul 1989 încoace, în timp ce lumea occidentala trece printr-un adevarat moment de cumpana, în conditiile în care în restul planetei multi sunt convinsi ca se afla într-un proces de declin inevitabil.

La împlinirea vârstei de 21 de ani, în aprilie 1947, în timp ce se afla în Africa de Sud cu parintii sai, fosta regina, ultima figura cu adevarat imperiala – în opinia lui Charles Moore, pe atunci Printesa Elisabeta, avea sa faca în cursul unei emisiuni radiodifuzate în Commonwealth si în întregul Imperiu Britanic, o promisiune definitorie pentru toata aceasta lunga perioadace a urmat: „Declar în fata voastra ca toata viata mea, fie ca va fi lunga sau scurta, va fi dedicata slujirii voastre si a marii noastre familii imperiale careia toti îi apartinem”.

Pe parcursul anilor, dupa 1952, când a preluat coroana, Imperiul Britanic s-a dezintegrat, iar în cadrul organizatiei care i-a succedat, Commonwealth-ul, care agrega fostele colonii, în majoritatea noilor state independente institutiile democratice introduse de britanici nu au supravietuit. În unele cazuri s-a ajuns la situatii extreme, cu un dictator sângeros în Uganda, Idi Amin, cu un tiran ca Robert Mugabe, care a reusit sa aduca într-o stare de enorma saracie o tara ca Zimbabwe, în trecut prospera, si un genocid în Rwanda. Însa nu trebuie uitat ca din acelasi Imperiu Britanic s-au „nascut” unele dintre cele mai prospere si civilizate state de pe planeta, Canada, Australia, Noua Zeelanda, tari în care Regina Elisabeta a II-a a fost din punct de vedere constitutional, la fel ca si în altele 11, suverana. Pozitie preluata acum de regele Charles al III-lea care prezideaza si Commonwealth-ul în urma unui demers întreprins în 2018 de fosta regina.

Cât de stabile vor fi pe termen mediu si lung toate aceste aranjamente institutionale este înca neclar. Prestigiul fostei suverane britanice era fara egal. Un amanunt relevant este ca mesajul codat care a anuntat noului prim ministru, Liz Truss, moartea Reginei/ suna asa: „London Bridge is down”. Ceea ce exprima succint dimensiunea pierderii suferite. Însa, desi nu se bucura de acelasi tip de simpatie ca mama sa, sunt totusi semne ca noul rege este receptat favorabil de catre public. Iar, în sine, în Marea Britanie institutia monarhiei se bucura de un solid sprijin public. Desigur sunt unele contestari, din zone de altfel previzibile, câtiva deputati laburisti, între care un fost jurnalist BBC, ajuns ulterior ministru în cabinetul din umbra al lui Jeremy Corbyn, sau cotidianul de stânga The Guardian, care nu s-au abtinut nici macar în aceasta perioada de doliu de la atacuri la adresa monarhiei.

Însa din acest punct de vedere un adevarat festival de virulente atacuri anti-britanice si anti-monarhice a venit de peste Ocean. Desi în ansamblu mass media americana si multi lideri politici, inclusiv cei care au pareri negative fata de ideea de monarhie, au reactionat cu respect si compasiune fata de decesul Reginei Elisabeta a II-a, unele canale media, cu vârf de lance The New York Times, devenit de o bucata de vreme un campion al „justitiei sociale” si un aprig promotor al tematicii „woke”, au gazduit virulente pozitii critice fata de fosta suverana britanica. De pilda Maya Jasanoff, profesor la Harvard, a acuzat-o pe Regina ca ar fi acoperit „istoria sângeroasa a decolonizarii ale carei proportii nu sunt înca pe deplin cunoscute” adaugând si de acum clasicele acuze de rasism. Si nu e vorba de un caz singular, exista destule alte articole pe un ton similar.

Unii vor spune ca pâna la urma nu e nimic nefiresc aici, ziarul nu face decât sa gazduiasca opinii diverse. Numai ca, chiar lasând la o parte faptul ca astfel de articole puteau fi totusi amânate dupa funeralii, mai ales prin prisma imensei dovezi de respect si afectiune publica pentru Regina din Marea Britanie, se pot face doua observatii de fond. Pe de o parte, acuzele la adresa fostului Imperiu Britanic, care în opinia multora a fost probabil cel mai benign imperiu din istorie, sunt complet exagerate, chiar daca exista evident si destule lucruri de reprosat. Dupa cum observa istoricul Andrew Roberts într-un interviu pentru CNN, Marea Britanie nu numai ca a declarat ilegala sclavia la începutul secolului al 19-lea, în timp ce aceasta a continuat înca destula vreme în alte locuri de pe planeta, dar s-a implicat activ în eliminarea comertului cu sclavi africani, livrati în principal de alti africani. De altfel, este o observatie de bun simt, e îndoielnic ca daca Imperiul Britanic ar fi fost atât de demonic pe cât îl descriu cei care îl ataca, cele 54 de state independente aparute din fostele sale colonii ar fi acceptat sa faca ulterior parte din Commonwealth! În al doilea rând e vizibila abordarea foarte diferita, dominant ideologica, în baza careia se renunta brusc la nuante si la diversitatea de opinii în cazul unor subiecte „neconvenabile” (de pilda ignorarea scandalului legat de laptopul lui Hunter Biden). În plus, pe cât de dese si de virulente sunt de pe aceasta platforma ideologica radicala de stânga atacurile la Imperiul Britanic, în acest caz, la Statele Unite în altele, în general la puterile occidentale, pe atât de absente sunt cele la regimurile cu adevarat criminale, Uniunea Sovietica sub Stalin, sau China sub Mao, care au pe constiinta zeci de milioane de victime.

Au fost si cazuri limita cu atacuri cu adevarat abjecte. A stârnit multe valuri o postare pe Twitter a unei alte figuri din zona academica, Uju Anya, care preda „lingvistica aplicata, ca practica a justitiei sociale” (descrierea îi apartine) la o alta prestigioasa universitate americana, Carnegie Mellon, din Pittsburg. În postarea cu pricina, retrasa între timp, ea îsi exprima speranta ca „monarhul sef al unui imperiu violator vinovat de genocid a murit în chinuri”. Una dintre reactii a fost aceea a lui Jeff Bezos care remarca ca mesajul vine de la cineva care se presupune, prin pozitia ocupata, ca ar trebui sa se straduiasca sa faca lumea mai buna, ceea ce evident nu era cazul. Universitatea a condamnat postarea, dar nu concediat-o motivând decizia cu respectarea „libertatii de expresie”. Pe care respectiva nu pune prea mare pret din moment ce l-a acuzat pe Bezos de incitare la violenta împotriva ei în conditiile în care, spune ea, „literalmente jumatate de planeta s-a bucurat la aflarea vestii mortii Reginei”. Problema e ca acest tip de mentalitate e departe de a fi izolata, o dovada fiind chiar faptul ca în cadrul a numeroase universitatii au fost inventate astfel de „pseudostiinte” predate de persoane care nu sunt nimic altceva decât activisti politici care utilizeaza aceste institutii academice prestigioase pentru a promova o agenda ideologica extrema.

Desigur, discutia monarhie vs republica este una legitima. De pilda Ben Judah crede ca toate casele regale din Europa, inclusiv cea din Marea Britanie, acum, dupa disparitia Reginei Elisabeta a II-a, sunt un anacronism, chiar daca sunt iubite, Danemarca este un exemplu, sau nu. Tot ce ramâne, spune el, este doar spectacolul. Numai ca dincolo de faptul ca pâna la urma monarhiile constitutionale sunt, toate, printre cele mai de succes democratii ale momentului, întregul proces electoral republican care însoteste alegerea sefilor de stat a devenit si acesta mai degraba un show, care în Statele Unite costa miliarde de dolari, cu un rezultat final îndoielnic daca ne uitam la statura si performanta cîstigatorilor. În plus însasi relevanta reala a alegerilor democratice s-a diluat constant în conditiile în care tot mai multe decizii majore sunt luate de institutii birocratice la nivel national sau transnational, un exemplu fiind Comisia Europeana, si nu de cei alesi la nivel national.

„Unii oameni cred ca obsesia privind monarhia este nesanatoasa”, scrie si Douglas Murray în The Spectator. „Sunt în dezacord, total. Pe lânga pacea constitutionala pe care o aduce si unitatea de deasupra politicii pe care o ofera, ne protejeaza fata de o forma de politica care se pretinde a fi meritocratica, dar este foarte departe de a fi asa.” Si Paul Kingsnorth, în contrast cu cei care considera monarhia o „ofensa la adresa modernitatii”, este convins ca „monarhia ofera ceva cu totul special psihicului uman”. „Monarhia este irationala, non-comerciala si inexplicabil mistica. Întruchipeaza traditia transmisa în succesiune de-a lungul timpului. Ca atare, este profund «nereprezentativa» conform definitiei actuale, constipate, a acestui cuvânt, dar cu toate astea reuseste cumva sa reprezinte tara mai bine decât ar putea vreodata sa o faca orice politician ales, celebritate, analist sau filozof.”

Probabil asta explica si virulenta atacurilor venite dinspre curentul progresist împotriva monarhiei. Institutia este unul dintre obstacolele în calea demersului acestuia de remodelare din temelii a lumii si societatii prin eradicarea sau trimiterea în derizoriu a tuturor ancorelor societale traditionale si a reperelor fundamentale precum Constitutia si parintii fondatori în Statele Unite (o tinta explicita a grupajului editorial „1619” din The New York Times).

În volumul „Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate”, în capitolul despre „Sfarâmarea traditiei”, aparuta în 1973, anul în care lua si Premiul Nobel pentru Psihologie si Medicina, Konrad Lorenz atragea atentia asupra efectelor dezastruoase ale unui astfel de demers, început cu multe decenii înainte de decesul Reginei, dar care acum vede în disparitia acesteia drept o oportunitate de exploatat. El vorbeste despre „nepretuita comoara continuta în traditiile oricarei culturi vechi si în învataturile marilor religii ale lumii”. „Cel care crede ca toate acestea sunt lipsite de orice valoare cade totodata într-o alta greseala nu mai putin periculoasa, traind cu impresia ca stiinta ar putea isca pur si simplu din neant în mod rational o întreaga cultura, cu tot ce tine de ea.” Concluzionând însa, înca de atunci, când dimensiunea fenomenului era departe de ceea ce vedem astazi, ca „va fi greu sa explicam ca tot ce a luat nastere în decursul evolutiei culturale e la fel de indispensabil si demn de veneratie ca si rezultatul evolutiei filogenetice, va fi greu sa le explicam ca o cultura poate fi stinsa ca flacara unei lumânari”. Timp de sapte decenii Regina Elisabeta a II-a a fost una dintre lumânarile care au stat aprinse încercând în mod discret, dar tenace sa protejeze valorile unei civilizatii care pare sa se îndoiasca tot mai mult de ea însasi. De aceea, la moarte ei se cuvine sa facem o reverenta.

Citește toată știrea

La moartea Reginei
Publicitate