Publicitate

La fiecare astfel de descalecat, profitând de buna dispozitie a oaspetilor, Tucu Morosanu scotea cu sfiala dintr-un raft prafuit acoperit de frunze un caiet cu scoarte de mesteacan din care citea câteva versuri, acompaniat de tacerea ce se lasa în jur. Scria, deopotriva, si în vers clasic, si în vers alb, în functie de cum se înalta sau cobora ceata serii peste vale…
Zilele acestea s-a stins din viata un om si un poet minunat, pe cât de blând, pe atât de discret în tacerea sa, dedicat cu totul poeziei. Vestea am primit-o de la Filomena si Daniel Corbu, editorii si prietenii sai de suflet. Moartea sa m-a tulburat peste masura. Din când în când, Tucu ma suna, întrebându-ma ce mai fac. Convorbirile noastre erau punctate de pauze lungi de tacere. Ne întelegeam mai bine atunci când nu ne vorbeam. Nu trebuia sa irosim prea multe cuvinte de prisos nici atunci când ne întâlneam la diverse agape literare, nici atunci când ne desparteam, plecând fiecare pe drumul lui. Întotdeauna însa ramânea ceva de nespus. Si acest fapt dadea farmec întâlnirilor noastre.

L-am cunoscut în vara anului 2009, la Festivalul de Poezie de la Satu Mare. Printre poetii galagiosi sositi din nord, dar si din sud, Tucu Morosanu facea o figura aparte. Statea, de obicei, la masa din colt, asistând zâmbitor la conversatiile pe care confratii de poezie le încingeau, înconjurati de cutite, sticle si pahare, discutând despre toate cele ce se petrec în luna si în stele… Era de o discretie rara si de un bun-simt înspaimântator. Poate ca nu se simtea tocmai în largul sau printre atâtea „celebritati” si spirite alese. Poetul tacea cu naturaletea cu care un fumator înrait fumeaza în fata cestii de ceai sau de cafea prima, dar niciodata ultima tigara. Figura sau mai bine zis atitudinea lui avea ceva monahal, amintindu-mi de tabloul lui Bosh, Ispitirea Sfântului Anton, dar si de poezia Înteleptul la ora de ceai de Matei Visniec. Mi l-am închipuit deseori stând cu picioarele încrucisate, într-o pozitie contemplativa, în apropierea unui închipuit havuz dintr-o pagoda, ascultând cu multa luare aminte „ploaia gândita târziu” pentru tacerea postuma.

Ne-am cunoscut ceva mai bine pe drumul de întoarcere, trecând prin Tara Oasului si contemplând muntii ce se zareau în dreapta noastra. În masina ce gonea cu o suta de kilometri la ora, Tucu Morosanu statea la fel de linistit ca Sfântul Antonie pe malul lacului. Nu-l deranjau nici conversatia aprinsa pe care o purtam punând literatura si tara la cale, si nici miscarea. În sfârsit, dupa vreo trei sau patru ore de navigat pe drumuri nu tocmai cusere, am ajuns, în sfârsit, si la locul sau de bastina.

Parasind soseaua, am facut un cot la stânga, apoi unul la dreapta si iar, la stânga, si am ajuns într-un fel de han-cetate, strajuit de o parte si de alta de cabane ridicate sub forma de pagode. Aici limbile ni s-a dezlegat din nou, în timp ce inspectam cu ochii din ce în ce mai uimiti ferma napadita de pasari si de pesti a poetului. Am vazut acolo vietuind la olalta rate lesesti, porumbei rotati si gulerati, cocostârci albastri si gâste egiptene, ce ne ciuguleau graunte din palme, cu ochii atintiti spre muntii ce fumegau în zare. Am dat apoi, într-un alt adapost, peste un cârd de cormoranii ce înotau alaturi de câteva nutrii jucause speriind pastravii ce se avântau sa înfrunte cursul repede al apei.

La lasarea întunericului, a trebuit totusi sa ne ridicam de pe scaunele noastre îngreuiate si sa pornim din nou la drum, lasând în urma hanul desprins parca din povestirile lui Sadoveanu, unde lupii „înca mai sfâsiau beregata lunii”, urlând pe Calea Lactee.

Si când am ajuns acasa, batea tocmai „ceasul când cocosul lunatic ezita sa cânte”; înainte de a se pravali somnul peste pleoapele-mi cazute, l-am auzit pe Tucu Morosanu îngânând prin ceata: „eu sunt din tagma celor ce-l vad pe Dumnezeu în chip de roata sau de roua…”

Retras în cabana sa aflata la marginea Câmpulungului, înconjurata de munti si de pâraie limpezi, Tucu Morosanu îsi construia poeziile ca pe niste exercitii largi de respiratie, executate în aer liber, calauzindu-se dupa semnele pe care i le trimiteau norii ce se perindau pe cer la ceas de seara, sau dupa puzderia de stele ce acoperea si mai acopera si acum bolta cereasca înainte de revarsatul zilei. Respiratia sa prindea un tainic halou, încarcându-se de simboluri ce te trimiteau deopotriva la sonurile poeziilor labisiene, poet cu care Tucu era megies, dar si cu ritmurile alcoolurilor lui Ion Muresan, care, de fiecare data când trecea cu alaiul prin Moldova, facea un scurt descalecat voievodal, poposind în curtea colegului sau de breasla Tucu Morosanu, pentru a sta de vorba cu pestisorii de aur din pârâu sau cu îngerasii din paharul plin de votca. Asa faceau si Ioan Es. Pop, si Nicolae Corlat, si Gellu Dorian, si George Vulturescu, si Daniel Corbu, si Paul Gorban, si Cassian Maria Spiridon, si Gheorghe Bârlea, si Gherghe Pârja, si multi alti condeieri de vita mai veche sau mai noua când trecea prin aceste locuri!

La fiecare astfel de descalecat, profitând de buna dispozitie a oaspetilor, Tucu Morosanu scotea cu sfiala dintr-un raft prafuit acoperit de frunze un caiet cu scoarte de mesteacan din care citea câteva versuri, acompaniat de tacerea ce se lasa în jur. Scria, deopotriva, si în vers clasic, si în vers alb, în functie de cum se înalta sau cobora ceata serii peste vale… „Aproape-i funia de par,/ Dar nu simt nici o disperare/…/ Ca-mi harazi Divinul Zar/ Sa zamislesc prietenie/ Si bezne seci sa dau cu var,/ În viata, poate si-n vecie…”

Am citat din poezia Presentiment, ce deschide volumul sau de versuri, intitulat atât de sugestiv (dar si depresiv), Viata de noapte în cimitirul eroilor… Titlul nu trebuie înteles ad litteram. El poate fi interpretat ca o metafora a vietii noastre de zi si de noapte. Cimitirul reprezinta societatea bulversata de noul impuls al cotidianului.

„Aproape-i funia de par” are, dupa opinia mea, doua conotatii. Una se refera la apropierea ineluctabila a sfârsitului. A doua are o bataie sociala. Presentimentul sfârsitului nu trezeste în sufletul autorului o stare de disperare. Facându-si un scurt bilant, el e multumit de soarta sa. Faptele bune pot curata drumul eternitatii de „cohortele de sudalme” ce înainteaza de la „microfonul îmbalosat spre Micul Paradis”, unde lingusitorii de profesie, „mai cinstiti decât heruvimii”, stau în preajma „puternicilor zilei”, încercând prin potopul lor de vorbe goale sa pacaleasca multimea si chiar pe bunul Dumnezeu.

Viata de noapte în cimitirul eroilor îsi are însa legile ei: aici orice pacaleala e exclusa. Din cimitir se poate vedea „blajinul nostru oras/ asediat de ciori impozante”, dar si de o multime de facturi ce duc „pâna si cârciumile spre un salvator faliment”.

Petrecându-si noaptea în cimitirul eroilor (a se citi erorilor si ororilor), poetul vorbeste despre decadenta grandilocventei, despre câinii hoinari si betivii ce-si târâie umbra pe strazi, despre „spirite în travesti”, despre „catranul din inimi” tivit de angoase, despre „magnifica inutilitate”, despre „deparazitari catifelate” si „ecologizari zgomotoase”, despre „mândrie si decadenta” .

În cimitir „viata” decurge, totusi, destul de pasnic. Fostul poet iubeste „trifazat” la micul dejun, la prânz si la cina, o muza molcuta si docila, ce-i asigura „tutunul si agheasma de contrabanda, cu care îsi purifica sufletul”; „escadrilele de albine” zboara de la o cruce la alta, iar „bondarii de argint prefacuti în îngeri zumzaie la «joasa înaltime», în jurul pomului cunoasterii binelui si raului”; numai „stolul de romi” da semne de neliniste, pregatindu-se sa-si ia zborul înapoi spre orasul potopit de fum.

Cimitirul duce o existenta dubla. Una care se desfasoara la suprafata si alta în adâncuri. Vânzolelii de afara îi corespunde o alta dinlauntrul mormintelor. Într-un loc avem parte de o comedie a trupurilor, în altul de cea a spiritului, care, în virtutea inertiei, nu se leapada cu totul de tarele pamântesti, ci îsi duce povara pacatelor în eter. Învaluit într-un „smog masochist de oftica” orasul îsi duce existenta sa larvara, populat de betivi însingurati, de poeti insomniaci si haite de câini vagabonzi ce colinda strazile. În contrapunct, din fundal razbate târâitul „pudibond” al greierilor. Viata de noapte în cimitirul ororilor are note vesele, semanând cu un concert burlesc în care sunetele stridente ale alamurilor sunt acompaniate de scâncetul arcurilor patului, dar si de sunetul bacovian al sicrielor ce scârtâie în bataia razelor de luna. „Zburataciti” dupa gramezile de coroane uscate presarate de cutii de bere, printre cruci ravasitele de iubire, stând ciuciti pe lespezile reci de marmora, boschetarii cu ochii împaienjeniti de alcool îsi împart franzelele si crenvurstii cu câinii pripasiti printre morminte, profitând de „confortul criptelor” nelocuite înca de dreptii proprietari, ce urmeaza sa fie dotate cu toate utilitatile (lift, telefonie mobila, laptop, minipiscina cu bar si cada cu jacuzzi marca Luxury eterna etc…). În acest decor bacovian, adaptat la epoca postmoderna, poetul, pe cale de-a deveni hingher post-mortem, observa cu minutiozitate miscarile personajelor ce populeaza cimitirul, promitând muzei sale molcute un alcov potrivit zbenguielilor nocturne.

Contemplând orasul învaluit în noapte, poetul se arata a fi destul de sceptic în privinta fericirii ce-l asteapta în viata de apoi: „Cine îmi poate garanta, scrie el, ca în sicriu/ nu e nevoie de telefon mobil si de pastile de inima” pentru a putea rezista stresului si tentatiilor de zi cu zi ale vietii eterne?

Pentru a-si asigura linistea, prevazator din fire, Tucu Morosanu a dedicat ultima parte a volumului colegilor sai de breasla, Horia Zilieru, Liviu Apetroaie, Daniel Corbu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheroghe si Ion Muresan.

Drum lin spre lumina, poete drag!

Nichita Danilov este scriitor si publicist

Citește toată știrea

La moartea unui poet: Tucu Moroşanu
Publicitate