„Mi-a povestit prima data mama, când aveam 7 ani”, îsi aminteste Alexandru. „Mergeam în parc, când eram mic, si atrageam de la toata lumea priviri negative. Toti copiii râdeau: cum poate un copil sa fie atât de slab si sa aiba o mica chelie pe cap”, spune baiatul. Audienta îi zâmbeste întelegator – sunt medicii, asistentele, mamele si ceilalti copii care au trecut prin asta. Care s-au nascut cu câteva luni înainte de termen si au supravietuit, chiar daca, uneori, nici medicii nu le dadeau foarte mari sanse.
Alexandru Ciplinschi s-a nascut prematur. Avea 7 luni si 890 de grame când si-a umplut prima data plamânii cu aer. Iar vineri, 17 noiembrie, la Maternitatea „Cuza Voda”, s-a întors la momentul de sarbatoare organizat de spital, sa le multumeasca medicilor cu care a pastrat legatura de-a lungul anilor.
Alexandru Ciplinschi s-a nascut la 7 luni si avea 890 de grame
„Sa fii prematur nu e o boala, nici un defect. E o binecuvântare sa ajungi pe aceasta lume, chiar daca ti se pune o eticheta cu viitor incert. Dar cu ajutorul familiei, a echipei medicale de neonatologi si a lui Dumnezeu ajungi sa dai bucuria mai departe. Vreau sa va zic ca calitatile unui prematur le-am aflat si le-am descoperit pe parcursul vietii. Sunt în clasa a VIII-a si trebuie sa dau un examen la final; am crezut ca voi ceda din cauza stresului, dar prematuritatea mi-a dat un dar: pot sa rezist stresului. Daca daca am rezistat mortii de la nici o zi, cred ca pot supravietui si unui examen”, rosteste Alexandru, privindu-i în ochi pe medicii maternitatii.
Întâlnire în mov: culoarea sperantei
Întâlnirea emotionanta din amfiteatrul maternitatii a fost pictata în culoarea mov: pe îmbracamintea medicilor, în zecile de baloane cu heliu sau fara care erau presarate între banci si pe catedra din fata. Aceeasi uniforma mov era purtata si de dr. Anca Bivoleanu, amfitrionul evenimentului, care a explicat ca cel mai mic copil nascut avea 450 de grame. A supravietuit, dar a ramas cu sechele neuromotorii, suferind de diplegie spastica.
Managerul spitalului, ec. Robert Dânca, alaturi de dr. Anca Bivoleanu
„Ideea sarbatoririi acestei zile este de a trage un semnal de alarma: nu e nicio fericire pentru o familie care sta 5 – 6 luni de zile în spital si pleaca acasa cu un copil care necesita îngrijiri speciale. Asta vrem sa marcam, sa atragem atentia opiniei publice asupra prematuritatii si sa punem totul sub culoarea mov, a sperantei: speram sa aiba o viata fara probleme, o calitate a vietii ca oricine altcineva”, a precizat dr. Anca Bivoleanu, medic primar neonatolog si seful Sectiei Neonatologie II.
Iar în debutul evenimentului a fost adus un omagiu prof. dr. Maria Stamatin, fondatoarea Terapiei Intensive de Neonatologie, care a iesit între timp la pensie, dupa ce „si-a dedicat viata acestei sectii, a fost visul ei frumos”.
„Doctorul mi-a spus: «Pustoaica e la 9 kilograme, nu la 900 de grame»“
Unul dintre vorbitorii de la eveniment a fost chiar un medic specialist – dr. Alexandra Trifan, care s-a nascut la rândul ei prematur, având 900 de grame. A venit pe lume într-un moment în care neonatologia nu avea conditiile performante de astazi: nu exista o metoda buna de a hrani copiii, nu exista un suport de ventilatie.
„Era multa improvizatie. A fost greu, dar nu imposibil, sa înveti sa lupti cu puterile tale firave, alaturi de mama, personalul medical si Dumnezeu. Reusesti sa razbesti, iar apoi timpul are rabdare si viata te învata ce înseamna putere si vointa. Am învatat sa lupt alaturi de cei mai mici si nobili pacienti: viata e frumoasa mereu vazuta prin ochii si alaturi de prematuri”, a povestit dr. Alexandra Trifan.
În sectia în care viata se numara în sute de grame si în zile, unul dintre lucrurile pe care l-am observat si la pacienti, si la mame, este încrederea, vointa, dar si o credinta puternica. Oana Crica, mama Anastasiei, de 11 ani, care s-a nascut, dupa cum a spus chiar ea, „cât o sticla de cola”, le-a spus copiilor din sala ca niciunul dintre ei nu a vazut cristelnita. Pentru ca botezul unui prematur e o slujba în doi pasi: prima se face în incubator, în cazul în care prognosticul cel mai sumbru se adevereste si mama nu reuseste sa plece cu copilul acasa. A doua se face ca o completare, ulterior, dar nu dupa ritul clasic.
Oana Crica, mama Anastasiei, de 11 ani
„Am venit la medic, sa îmi vad fata, si i-am spus ca eu sunt mama pustoaicei de 900 de grame. Si el mi-a taiat piuitul: «pustoaica e la 9 kilograme, nu la 900 de grame».
Anastasia, 11 ani si 3 luni
A fost o perioada grea, trebuia sa ma învoiesc, eram din trei în trei ore la spital, uneori nici nu mai mergeam acasa, era o cafenea în apropiere si asteptam acolo. Aveam senzatia ca nu fac la fel de multe ca personalul medical, ca meseria mea de mama nu este completa si ei fac mai mult decât mine. Ei asigura, de fapt, supravietuirea copilului. Apoi, când veneam la controale, în primii doi ani, tot întrebam pe cine gasim astazi, ce doamna doctor va fi, ca si cum ne dadeam întâlnire cu prieteni foarte buni”, îsi aminteste Oana.
Povestea Mariei, singura mama cu tripleti nascuti prematur la Iasi
Si mamele au format o comunitate strânsa între ele, dupa ce au stat internate 30 – 40 de zile împreuna. Acesta a fost si cazul Mariei Hudema care, când a intrat în amfiteatru, a fost recunoscuta imediat de medicii care au tratat-o în urma cu opt ani, la spital, dar si de mamicile care asteptau la usa, ajungând un pic mai târziu. Cazul Mariei este unic în istoria maternitatii: este singurul caz de tripleti nascuti prematur, la 34 spre 35 de saptamâni. Teodor, 1,8 kilograme, Alin, 1,7 kilograme, si Miriam-Victoria, 1,5 kilograme.
Mariei Hudema alaturi de tripletii nascuti prematur. Cazul este unic în istoria maternitatii
Maria a avut varianta, când a auzit ca este însarcinata, sa renunte la unul dintre embrioni ca sa se asigure ca ceilalti doi se vor dezvolta cu sanse mai mari pâna aproape de termen. A refuzat. „Am spus ca mergem si ca trebuie sa fim toti, cu credinta înainte”, povesteste femeia.
„Eram pregatita, dar a fost o nastere pe neasteptate. Am venit la spital, mi-a spus domnul doctor ca ma interneaza pentru niste analize, apoi a venit la mine si a zis: hai ca te operez. Nu am avut timp sa ma pregatesc psihic aproape, dar am fost optimista. Copiii s-au nascut pe 15 decembrie. Am stat de Craciun, de Anul Nou, de ziua mea de nastere si de ziua sotului internata în maternitate. Asa a fost”, spune Maria.
Cea mai mare bataie de furca i-a dat Miriam, care nu voia sa ia în greutate si a ramas în maternitate, desi Maria a fost externata cu cei doua baieti. Într-un final, când a fost externata si Miriam, devenise veterana sectiei. S-a decis sa dea copiilor numele bunicilor: baietii s-au ales fiecare cu câte un bunic, iar Miriam cu numele de la ambele bunici.
„Când esti la maternitate redescoperi înca o data credinta în Dumnezeu si îti aduci aminte ca lucreaza prin oameni. Mi-a placut de cadrele medicale, erau foarte credincioase, îmi spuneau ca noi facem tot ce putem, dar rugati-va si totul va fi bine. Baietii sunt foarte activi, fac sport, gimnastica, karate, iau locul 1, sunt hiperactivi, mereu în miscare”, a mai spus Maria Hudema.