Publicitate

Multe documente reflectând cele patru domenii în care Dinu Lipatti a excelat – interpretarea la pian, compozitia, cronica muzicala, pedagogia – au fost difuzate în România începând din deceniul 1961-1970 sub forma de carti, albume, cicluri de emisiuni radiofonice datorita primilor sai biografi Dragos Tanasescu si Grigore Bârgauanu.
Profesorul Dragos Tanasescu a deschis editorial seria volumelor de publicistica si muzicologie cu albumul miniatural „Dinu Lipatti. Viata în imagini” (Editura Compozitorilor din R.P.R., 1962), profitând, în sensul pozitiv al cuvântului, de relaxarea lenta, treptata, a dogmelor politice. Ani buni din 1948, referirile în media la personalitatile din orice domeniu, stabilite în strainatate, au fost interzise, Dinu Lipatti intrând sub incidenta cenzurii pentru ca în 1943, având aprobarea Ministerului Culturii, a sustinut împreuna cu viitoarea sotie, Madeleine, tot pianista, turnee în tari ocupate de Germania, al carei aliat era si tara noastra. Restrictiile au mai fost motivate de ramânerea cuplului Lipatti în Elvetia dupa 1948, desi autoritatile comuniste publicasera apelul catre toti românii aflati peste hotare sa se întoarca în patrie. Bineînteles, muzicianul nu putea fi incriminat: el a avut aprobarea oficiala sa concerteze în teritoriile respective, iar boala grava de care suferea din acelasi an 1943 nu i-a permis întoarcerea în tara. Habotnicia ideologica a autoritatilor a mai avut ca efect cenzurarea corespondentei dintre Lipatti si mama sa, care nu a mai primit permisiunea sa-l viziteze în Elvetia decât în ultimele saptamâni de viata ale fiului… Primele referiri la personalitatea lui Lipatti au fost posibile abia în 1956 prin articolele scrise de Barbu Brezianu si Radu Gheciu în numarul 12 al revistei „Muzica”. Peste ani, tragedia si-a aflat evocarea mai întâi selectiv în 1975 sub titlul „Viata pianistului Dinu Lipatti povestita de mama sa”1, apoi integral, în 2017, reintitulata „Amintirile unei mame îndurerate”2.

Dinu Lipatti, Walter Legge si Madelaine Lipatti

Fiecare volum de memorii si istoriografie, cum sunt, spre exemplu, cele publicate de Miron Soarec3, de tandemul cercetatorilor Dragos Tanasescu-Grigore Bârgauanu, scrisorile ordonate în anul centenarului nasterii între copertile a doua volume4 au completat, pe masura descoperirii noilor documente, informatiile despre viata si cariera muzicala a lui Dinu Lipatti. Însa alte marturii oficiale semnificative au ramas necunoscute, ceea ce a alimentat insistenta detectivilor în arhive, cum îmi place sa-i numesc pe cautatorii cu adevarat fanatici, profesionisti hotarâti sa-si urmareasca decenii la rând obiectul pasiunii. Doi dintre ei au colaborat, alaturi de Stefan Costache si Monica Isacescu, la realizarea albumului „Dinu Lipatti. Muzicianul în imagini”5.

Capitolul semnat de Orlando Murrin – Dinu si Madeleine – ofera cititorului prilejul de a admira obiecte care i-au apartinut lui Lipatti, mai ales fotografii inedite din colectii particulare. Cele numai câteva cuvinte ale autorului, respectuoase fata de discretia cuplului asupra vietii personale, sunt semnificative pentru iubirea, spiritul de sacrificiu si ajutorul Madeleinei ca partenera de scena la pian, asistenta si infirmiera, pentru devotamentul cu care a pastrat în cei 37 de ani cât i-a supravietuit în singuratate toate documentele (obiecte personale, afise, scrisori, corespondenta, fotografiile, cronicile de concert, discurile fara destinatie publica). Imaginile realizate special chiar de Lipatti, de alte persoane, sau instantaneele descriu relatia speciala dintre cei doi îndragostiti, carora anii putini haraziti împreuna, doar opt, i-au convertit în personaje de legenda. O legenda care va dainui si în urma descoperirii celei din urma relicve.

Ultimul capitol – Înregistrarile lui Dinu Lipatti – este, poate, cel mai important ca raport al situatiei acestui tip de documente, adus la zi, ca perspectiva a valorificarii imprimarilor pâna acum nepublicate. Autorul, Mark Ainley, si-a gasit înca din adolescenta vocatia de arheolog al înregistrarilor necunoscute ramase de la pianisti renumiti, eforturile sale pasionate concentrându-se ani multi asupra lui Lipatti. Cultura muzicala, talentul de jurnalist l-au ajutat sa contribuie, prin textele publicate în prestigioasele reviste „Classical Recordings Quaterly”, „Piano magazine”, „Classical Recordings Collector”, prin comentarii în pliantele ce însotesc discurile, prin numeroasele interviuri audio-video, prin blog-ul personal la cunoasterea unor valori muzicale de exceptie situate, din varii motive, în afara circuitului public. El defineste clar, sensibil, sintetic arta lui Dinu Lipatti: abundenta de culori, nuantele atent executate, extraordinara precizie si textura sonora ireal de limpede erau mijloacele de expresie artistica ale unui talent de vrajitor, ale unei capacitati supraomenesti de a reda atât structura, cât si continutul de emotii al fiecarei piese.6

Regizorul-fotograf si personajul Dinu Lipatti

În cazul Lipatti, meritele lui Mark Ainley au evoluat de la cautarea si aflarea înregistrarilor necunoscute, a caror existenta a dovedit-o cu acte tot de el descoperite, la redarea acestora pe cd-uri. Datorita lui aflam cu surprindere din capitolul pe care îl semneaza în album, ca Walter Legge a lasat dovezi astazi concludente asupra atitudinii sale duplicitare fata de Dinu Lipatti. Citez din textul lui Mark Ainley: [înregistrarile pianistului] „cântaresc putin, dar sunt din aur de 24 de carate”, spunea Walter Legge, producatorul lui Lipatti, despre cele nici patru ore imprimate de Lipatti pentru subdiviziunea Columbia a EMI. Dupa moartea pianistului, Legge a declarat ca „doar boala sa a fost de vina pentru numarul relativ mic de înregistrari pe care l-a facut”, afirmând7 ca Lipatti avusese nevoie de trei ani pentru a pregati cum trebuie Concertul pentru pian al lui Ceaikovski si de patru ani pentru Imperialul lui Beethoven. Dar, asa cum arata diferite însemnari din timpul vietii lui Lipatti, afirmatia este complet falsa: Lipatti era gata sa imprime ambele lucrari, si nu doar sanatatea sa precara l-a împiedicat s-o faca. Conform lui Legge, pianistul ar fi declarat ca vrea sa se retraga de pe scena – „sa ne dedicam de-acum înregistrarilor” -, ar fi spus Lipatti în repetate rânduri -, si totusi, o suma de documente demonstreaza ca de fapt Legge nu a dat curs unor propuneri de imprimari venite atât de la pianistul însusi, cât si de la terte persoane.8

Ultimul recital, Besançon, 1950

Mark Ainley îsi probeaza afirmatiile cu reproducerile unor fise tehnice din arhiva casei de discuri Columbia, cu existenta a 25 de minute de imprimari ale lui Lipatti cu violoncelistul Antonio Janigro, pe care Legge le-a pastrat în colectia personala, dar nu a intreprins nimic pentru a le valorifica pe discuri comerciale, chiar prin refuzul producatorului în 1949 de a organiza înregistrarile Concertului nr. 3 de Bartók, a Valsurilor de Chopin si a unor programe publice sustinute de Lipatti în acel an la Londra. Numai apelul ultimativ al medicului Henri Dubois Ferrière l-a convins pe Legge sa aduca în iulie 1950 un studio mobil cu care s-au realizat ultimele înregistrari – capodopere interpretative – ale lui Lipatti! Legge nu a valorificat nici discurile particulare existente în colectia sotiei pianistului… Trebuie numaidecât precizat ca cercetatorului Mark Ainley i se datoreaza îmbogatirea patrimoniului sonor ramas de la Dinu Lipatti cu înca doua ore de înregistrari si cu un interviu realizat la 27 iulie 1950 în studioul Radio Geneva, interviu în care si-a prezentat imprimarile ce avea sa ramâna ultimele, exemplificând cu doua din lucrarile interpretate anterior pentru sesiunea de înregistrari speciale!

Mâinile lui Lipatti

Albumul Dinu Lipatti. Muzicianul în imagini se constituie într-o noua si pretioasa colectie de documente despre viata si opera unuia dintre cei mai valorosi muzicieni ai lumii.

 

1 Editura Litera

2 Editura Grafoart

3 „Prietenul meu, Dinu Lipatti”. Editura compozitorilor din România, 1981

4 Editii publicate la editura Grafoart în 2017

5 Editura Institutului Cultural Român, 2020

6 „Dinu Lipatti. Muzicianul în imagini”. Editura Institutului European, 2020, pag. 87

7 În revista „Gramophone” din 1951

8 Idem, pag. 87-88

 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor

Citește toată știrea

Noi documente despre Dinu Lipatti (II)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Publicitate