Publicitate

Omul textual nu are o identitate stabila, el migreaza tipologic, în universul fictional. Nu-si arata niciodata fizionomia. Prefera imaginea „hasurata”, decompusa în „aburul” literaturii. Bret Easton Ellis este, indubitabil, unul dintre cei mai mari prozatori contemporani, un postmodernist pur-sânge.
Daca intri pe pagina personala de web a scriitorului american Bret Easton Ellis, descoperi o curiozitate biografica. Exista, de fapt, doi pozatori cu (aproximativ) aceleasi date existentiale. Faptul este sugerat si iconic: fotografia lui Ellis pare fracurata la mijloc, jumatate prezentându-ne chipul real al autorului, cealalta o varianta hasurata. Amândoi au scris aceleasi carti, dintre care câteva sunt romane (Less Than Zero/ Mai putin decât zero/ 1985, The Rules of Attraction/ Regulile atractiei/ 1987, American Psycho/ American Psycho/ 1991, Glamorama/ Glamorama/ 1998, Lunar Park/ Lunar Park/ 2005 si Imperial Bedrooms/ Dormitoarele imperiale/ 2010), iar una, o colectie de povestiri (The Informers/ Informatorii/ 1994). Ce se întâmpla, te întrebi imediat, în absenta oricarei explicatii din partea site-ului? Exista gemenii Ellis, cu aceleasi prenume si aceeasi profesiune scriitoriceasca, sau esti victima unei farse ambigue? Raspunsul e mai degraba cel din urma. Avem aici un Ellis „real” (cel „nehasurat”) si un altul „fictional” (cel „hasurat”). Evident, personajele din viata „hasuratului” sunt niste „inventii” epice, creionate în romanul Lunar Park. Sensul mai amplu al parabolei lui Easton devine acela ca scrisul iese din „turnul de fildes” si „invadeaza” existenta propriu-zisa (un ideal postmodern, vizibil si în conceptul cartarescian de texistenta). Omul real se cere înlocuit, tot mai mult, de omul textual.

Critica s-a obisnuit cu strategiile narative ale lui Ellis, cautând sa-i decripteze mesajele absconse, înainte ca scriitorul sa vina cu explicatii prin interviuri. Astfel, s-a observat ca o tehnica recurenta a prozatorului este aceea de reluare a personajelor în mai multe romane (care devin, prin urmare, piese dintr-un puzzle textual urias). De asemenea, unii exegeti au remarcat faptul ca imaginarul joaca un rol crucial în naratiunile lui Ellis si, ca atare, orice eveniment (prezentat ca „real” în roman) trebuie privit cu circumspectie. Astfel, controversatul American Psycho a fost apreciat ca derapajul unei minti bolnave (a naratorului) si nu, asa cum pare initial, drept cronica unor masacre urbane. La fel, Less Than Zero s-ar axa pe universul halucinant, iesit din creierele narcotizate ale studentilor-protagonisti, expusi exceselor în vacanta de Craciun. Lunar Park nu face exceptie de la regula. Privit de la distanta, e un horror psihedelic, dar intriga propriu-zisa ar putea fi, ultimativ, imaginata doar de catre Bret Easton Ellis (personajul, „fictiunea”, naratorul, „hasuratul”), consumator notoriu (în carte) de alcool si stupefiante. Situatia se repeta în Glamorama (publicat, în SUA, în 1998, tradus si la noi, la Polirom), unde evenimentele halucinante prin care trece protagonistul (Victor Ward) ar fi ori efectul drogurilor, ori reflectia cinematografica a vietii sale (un regizor, cu o camera de luat vederi, îl urmareste pretutindeni, controlându-i comportamentul).

Ward pleaca în Europa, la solicitarea unui diplomat straniu (Fred Palakon), în cautarea unei foste iubite. Descinde însa în plin delir existential (îsi schimba chiar si numele, ajungând altcineva), în compania unor teroristi londonezi. Aici nu se exclude totusi, pe lânga motivul „fictionalizarii”, si tema conflictului tata-fiu, Ward fiind urmarit, fantomatic, de spectrul autoritatii paterne. Dialogul cel mai elocvent din roman (un fel de „arta poetica implicita” a lui Easton) ramâne cel dintre Victor si Palakon, în care primul întreaba, disperat, „Ce-i adevarat?” Raspunsul cade ca o ghilotina: „Nimic /./app/. Exista adevaruri diferite.” Eroul continua: „Si atunci ce se întâmpla cu noi?” Palakon: „Ne schimbam. /./app/. Ne adaptam.” Omul textual nu are o identitate stabila, el migreaza tipologic, în universul fictional. Nu-si arata niciodata fizionomia. Prefera imaginea „hasurata”, decompusa în „aburul” literaturii. Bret Easton Ellis este, indubitabil, unul dintre cei mai mari prozatori contemporani, un postmodernist pur-sânge.

Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi

Citește toată știrea

Omul textual, noul protagonist postmodern

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Publicitate