Discutiile care încep cu „pe vremea mea…” au cadenta unei romante de toamna târzie si rezultatul unui joc de carti pe bete de chibrit. Interlocutorii sunt absorbiti de destinul lor de eroi ai trecutului, pensionati prematur de un prezent nemilos. Niciunul nu iese din „vremea lui”, nici pentru a vedea virtutile prezentului, câte or fi ele, dar nici macar pentru a comunica cu „vremea altuia”, chiar vecina cu a lui.
„Vremea mea” e doar a mea si se confunda cu timpul paradisiac al umanitatii. Punct. Contraargumentul timid si de bun simt ca fiecare vreme se deosebeste firesc si gramatical de o alta vreme nu tine. Nicicând nu a fost mai bine decât atunci.
Când vine vorba despre educatie, discutia devine si mai violenta. În alte timpuri, scoala era scoala, nu moft, ca acum. Se învata mai bine, copiii erau mai cuminti, profesorii mai severi, manualele mai bune. Si tara, desigur, mergea mai bine. Acum e dezastru. Asa o fi?
Scoala pe care am facut-o eu, „pe vremea mea”, între 1986 si 1998, a fost foarte frumoasa, recunosc. S-a confundat cu o copilarie, apoi cu o adolescenta traite intens si fericit, cu toate ale lor. Am avut foarte putine absente, pentru ca abia asteptam sa ma întâlnesc cu colegii si cu profesorii (în limbaj tehnic, eram „tocilar”). Pe cei din urma, i-am respectat si apoi, cu trecerea anilor, am ajuns sa îi îndragesc mult. Multe dintre materii, grele, cuprinse în manuale sobre, groase ca niste caramizi, îmi placeau de-a dreptul. Si învatam nu ca sa ajung ceva anume în viata, sa dobândesc deprinderi sau sa devin „fit to work”, ci pentru ca trebuia sa învat, pentru ca asta era, pur si simplu, ceea ce trebuia sa faca un copil. As fi vrut sa învat mai multa muzica si latina, dar nu e timpul pierdut.
Dar nimic din toate acestea nu era frumos pentru ca s-a petrecut „pe vremea mea”; nu vad, de asemenea, niciun motiv ca ele sa nu se petreaca la fel, cu alti copii, în vremurile de acum. Faptul ca ea producea, deopotriva, si bucurie si o temelie solida pentru viata care urma nu tinea de felul în care era alcatuita scoala, de vreo armonie misterioasa cu timpul în care functiona. Mai degraba, secretul ei era ideea comuna ca a fi copil înseamna a învata ce era de învatat. Scurt pe doi, cum se spunea atunci.
Frenezia cu care acum se vorbeste despre reforma scolii are un iz de carnaval în care clovnii au uitat trucurile, iar dresorii sunt beti. Las la o parte faptul ca, pâna vin reformele, societatea s-a schimbat deja, astfel încât, odata implementate, reformele trebuie schimbate.
Mai întâi: discutiile interminabile despre manuale, planurile cadru, metodele didactice inovative si, desigur, participative formeaza un prim nivel al reformelor… esuate prin irelevanta lor. În plus: cadrul legislativ, despre care ministrii vorbesc la televizor privind cu emotie în zare ca un betonist ce urmeaza sa construiasca o hidrocentrala (imagine de pe „vremea mea”, desigur) e un mit. Legea stufoasa, cu înaltimi si vagauni nebanuite, e completata si adnotata cu atâtea hotarâri si ordine, de nu mai stii de unde s-a pornit si încotro se merge.
În fine, cel mai important: îmi par uluitoare reformele adânci, cu morga filosofica. „Scoala viitorului” trebuie sa fie incluziva, digitala, aplicata (adica cum?), deschisa spre societate, de calitate (slava Domnului ca nu „calitativa”) si câte si mai câte. În pas cu vremurile, ca sa poata, peste ani, un elev de astazi foloseasca si el expresia „pe vremea mea”.
Din toate acestea, legatura esentiala dintre copilarie si învatare lipseste. Daca este adusa în discutie câteodata, este pentru a spune ca un copil trebuie sa învete ceea ce societatea (vremurile, adica) are nevoie de la el. Si toata ecuatia se naruie prin acest adaos. Pentru ca a învata cu un scop (sa iei bac-ul, sa ai o slujba, sa câstigi bani) nu înseamna „a învata”, ci a fugi dupa acel scop. Si oricâte table inteligente ai înghesui într-o clasa, elevul nu va ajunge sa îsi îndrageasca profesorii si colegii. Gratuitatea actului de a învata nu este „reformabila”. Si scapa de povara vremii, fie ea si paradisiaca, precum era „vremea mea”.
Ioan Alexandru Tofan este profesor doctor în cadrul Facultatii de Filosofie si Stiinte Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi