Revenit în incinta, profesorul – cu una dintre pleoape de dimensiunile ciupercilor Pleurotus – i se adresa mârâit doamnei Rasarila, contabilizând precaut numarul de cuvinte rostite: „Cât staturati la firma agricola?” „O saptamâna.” „Aha! De ce?” „N-am înteles.” „Ce n-ati înteles?” „Piata cucurbitaceelor.” „Cum asa?” „Pai, erau multe silabe.” „Si?” „Le-am trecut la tomate.”
Ambitiosul decan de la Facultatea de Arta Rupestra, Mirobolan Zacusca, se simti izbavit dintr-o lunga suferinta atunci când, în postura de presedinte al comisiei de concurs pentru ocuparea postului de secretara principala, o declara câstigatoare pe doamna Pepina Rasarila. De mai bine de un an se chinuia, alaturi de membrii Biroului Consiliului Profesoral, sa gaseasca persoana potrivita pentru aceasta slujba de mare responsabilitate. Toti candidatii perindati prin fata evaluatorilor, în editiile reiterate ale competitei, se dovedira necorespunzatori, ca sa folosim un eufemism. Fie profund incompetenti în meseria administrativa, fie interesati de pozitie doar pentru un interval scurt, atât cât sa-si aranjeze alte trasee functionaresti, respectivii reusisera sa-i lase un gust amar lui Mirobolan care-si vedea, tot mai evident, planurile reformatoare pentru facultatea sa zadarnicite de absenta unei secretare eficiente. La ultima încercare de scoatere a postului la concurs însa, decanul avu surpriza extrem de placuta sa o cunoasca pe doamna Rasarila. Tânara (candidata a precizat, la interviu, ca fusese, pentru un timp, secretara directorului de Marketing de la o importanta companie de distributie a produselor agricole), serioasa, cu un aer elevat, atenta la detalii, femeia parea nascuta si crescuta pentru a impresiona placut orice angajator, oricât de pretentios si oricât de cârcotas.
Profesorul Zacusca a angajat-o instantaneu, entuziasmat realmente de raspunsurile oferite de Pepina la întrebarile din interiorul interviului: precise, scurte, dinamice, sententioase, definitorii pentru comportamentul functionarului ideal. Era adevarat ca si decanul se straduise sa conceapa interogatoriul examinator dupa rigorile claritatii absolute. Nici o întrebare nu avea mai mult de cinci cuvinte. Brevitatea ramânea semnul suprem al inteligentei, gândea frecvent Mirobolan. Spre surprinderea sa, doamna Rasarila arata o capacitate si mai mare de concizie, formulând raspunsuri de maxim patru cuvinte. O asemenea subalterna nu putea fi, desigur, ratata! Zacusca semna prin urmare, la putina vreme de la examen, decizia de angajare a noii secretare. Cu ea alaturi, mandatul sau decanal intra într-o faza a stralucirii depline. Convins de agerimea Pepinei, în prima ei zi de lucru, profesorul îi prezenta, în linii mari, atributiile prevazute de fisa postului. Nu dorea sa o plictiseasca, insistând pe amanunte ce i-ar fi insultat istetimea destoinicei doamne. Cu toate acestea, desi lapidar în explicatii, Mirobolan sesiza un fapt curios: dupa cel mult cinci cuvinte pe care i le adresa secretarei, aceasta îsi pierdea concentrarea, afisând brusc o mina nedumerita. Reluarea lamuririlor nu facea decât sa complice lucrurile: Pepina se crispa, parea sa nu mai priceapa nimic, încretindu-si fruntea precum Nila al lui Moromete.
Bizareria se accentua dramatic în saptamânile viitoare. Pepina functiona remarcabil la nivel „hermeneutic” numai pâna la cuvântul numarul cinci. Întelegea perfect ordinele transpuse în propozitii simple si le executa cu solicitudine. Daca cineva avea proasta inspiratie sa comunice elaborat cu doamna Rasarila, circuitele se ardeau si totul intra într-o degringolada ametitoare. Bunaoara, un student a adus la Secretariat certificat medical pentru motivarea absentelor de la colocvii, dar, neavizat, s-a lansat, în fata Pepinei, în descrieri complexe ale maladiei de care suferise. Subit decompensata, secretara îl trecu pe lista cu cereri de bursa pentru handicap sever. Altul solicita o audienta urgenta la decan, iar doamna Rasarila, tulburata de lexemele în plus auzite, suna la numarul unic de urgente pentru a chema pompierii. În fine, însusi domnul Zacusca o puse, într-o zi, sa anunte la Rectorat ca diminuarea timpului de lucru cu publicul devenea o necesitate la Arta Rupestra, de-a lungul sesiunii, din cauza muncii suplimentare la ierarhizarile pentru taberele studentesti, adaugând apoi, vai, un comentariu dezarmant: „Ne ajung scandalurile legate de note. Nu ne mai trebuie înca o bomba în Universitate.” Pepina a transmis imediat mai sus ca o bomba s-ar afla în podul Universitatii. Trupele de interventie rapida au evacuat ulterior întreaga cladire. Un genist mai aprig l-a si articulat peste ochi pe decanul Mirobolan care refuza sa paraseasca biroul.
Revenit în incinta, profesorul – cu una dintre pleoape de dimensiunile ciupercilor Pleurotus – i se adresa mârâit doamnei Rasarila, contabilizând precaut numarul de cuvinte rostite: „Cât staturati la firma agricola?” „O saptamâna.” „Aha! De ce?” „N-am înteles.” „Ce n-ati înteles?” „Piata cucurbitaceelor.” „Cum asa?” „Pai, erau multe silabe.” „Si?” „Le-am trecut la tomate.” „Bineeee!” striga Zacusca, apucând, cu mâinile vasodilatate, gâtul subtirel al doamnei secretare. A strâns pâna ce obrajorii femeii capatara culoarea tomatei de vara târzie. Culoare care se asorta, de altfel, perfect cu patlagica vânata de sub fruntea lui.
Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi