Când IICCMER-ul a protestat public fata de aiuritoarea achitare a Înaltei Curti în cazul ofiterilor criminali ai Securitatii care l-au asasinat pe inginerul Gh. Ursu, Consiliul Superior al Magistraturii l-a tras de urechi ca interfereaza în procesul de justitie si ca magistratii sunt, de facto, singura categorie profesionala care nu da socoteala nimanui, oricât de controversate sau scandaloase ar fi deciziile. Reiau, deci, aceasta analiza care s-ar cuveni a fi discutata public:
„Nu exista niciun dubiu asupra faptului ca judecatorul trebuie sa fie liber si independent în deciziile pe care le ia si ca orice fel de presiune politica sau administrativa asupra sa este de natura sa stirbeasca democratia, separatia puterilor în stat si domnia legii, conditii care asigura statutul unei tari civilizate. De asemenea, nu exista nicio îndoiala asupra faptului ca guvernele autoritariste, nedemocratice, cu derapaje totalitare, interpreteaza sintagma ambigua «sub autoritatea ministrului justitiei» ca o forma clara de posibilitate de ingerinta a politicului într-un domeniu unde nu ar avea ce sa caute. Este ceea ce s-a si întâmplat cu guvernul Dragnea si cu încercarea acestuia, prin toate mijloacele, de a controla si influenta actul de justitie. Fie direct, prin actiunea represiva administrativ a unui ministru care a facut abuz de putere printr-un raport incriminator fara dovezi, fie institutional, prin crearea unei suprastructuri de control si presiune asupra magistratilor (ilegala si imorala SS), fie, în disperare de cauza, prin atacarea probatoriului (vai, înregistrarile nelegiuirilor sa nu mai fie admise ca probe pentru ca le-a facut SRI-ul, motiv de tot felul de speculatii paralegale cu «protocoale» si conspiratii) sau, finalmente, cu modificarea disperata a legilor prin asumarea abuziva de catre executiv a rolului de legiuitor delegat. Anii care au trecut au fost dominati de toate aceste abuzuri flagrante, facute de guvern cu scopul de a salva o clica corupta care avusese ghinionul de a fi fost în cele din urma prinsa, pedepsita si trimisa la închisoare, fara a se sinchisi de scandaloasa încalcare a separatiei puterilor în stat. Pentru ca toate aceste abuzuri sa poata fi oprite a iesit lumea în strada, în sprijinul democratiei, a libertatii si a justitiei ca garant al statului de drept.
De toate aceste reactii ale societatii civile au profitat, în primul rând, judecatorii. O casta profesionala, singura nesupusa principiului democratic de «checks and balance», unde gasim câtiva oameni curajosi si demni, care au îndraznit sa aplice legea în cazul marilor infractori politici (devenind astfel tinte de balacarire publica a instrumentelor de manipulare în masa detinute de penali condamnati si victime ale unei grupari mafiote din justitie), de judecatori corecti si tematori care si-au vazut linistiti de activitate în tacere si, nu în cele din urma, de o serie de oameni ai legii pentru care dreptatea este tranzactionabila si care nu s-au sfiit sa dea sentinte halucinante si sa aplice domnia bunului plac (drapat în motivari inepte si, de cele mai multe ori, mincinoase). De ce s-a putut întâmpla asa ceva? Pentru ca pot scapa nepedepsiti!
Contrar parerii comune, judecatorii ar putea fi trasi la raspundere. Nu în sensul în care militau mijloacele de propaganda ale penalilor (care voiau sa decida ei, la televizor, cine e vinovat si cine nu!), ci, asa cum s-ar cuveni, prin efectul legii fundamentale. Articolul 52 din Constitutie spune, negru pe alb, la aliniatul (3) urmatoarele: «Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Raspunderea statului este stabilita în conditiile legii si nu înlatura raspunderea magistratilor care si-au exercitat functia cu rea-credinta sau grava neglijenta». Avem, totusi, câteva probleme aici:
În primul rând, prin efectul legilor specifice judecatorul este absolvit de raspundere patrimoniala. Chiar daca greseste si se constata o obligatie de plata ea este îndeplinita de stat, din buzunarul nostru, al contribuabililor. Apoi avem chestiunea complicata si rarisima a dovedirii erorii judiciare. În ultimele trei decenii cred ca pot fi numarate pe degete aceste erori dovedite, de regula, în cazul unor infractiuni cu violenta, prin rafinarea mijloacelor probatorii odata cu evolutia tehnologica si stiintifica (în general, noi analize ADN în crime sau violuri). Asupra celorlalte nedreptati, fie ele flagrante sau mai subtile, se asterne tacerea prevazuta preventiv de grupurile de lobby din parlament. Caci, prin legea lor de functionare (303/2004, cu completari ulterioare), magistratilor li se cere sa pastreze, pâna la moarte, confidentialitatea asupra deliberarii – art. 90, (1) si (3) – si le este interzis sa se exprime asupra unui proces în curs sau asupra oricarei solutii date, fie de ei, fie de alt complet – art. 9, (1), (2) si (3). Pe scurt, cu exceptia cailor legale de apel la instante superioare, nu exista nicio alta forma de a discuta o sentinta data de un judecator. Atât Consiliul Superior al Magistraturii, cât si Inspectia Judiciara din cadrul acestuia nu ancheteaza decât chestiuni disciplinare si nu au competenta de a se ocupa de solutiile de fond date de judecatori. Acestea ramân sacrosancte, iar judecatorul este asimilat lui Dumnezeu si nu poate fi în niciun fel tras la raspundere pentru sentintele date, oricât de scandaloase si partinitoare ar fi acelea (cum eu însumi sunt patit, fiind obligat de niste judecatoare iesene sa platesc – în dispretul legii si al bunului simt – amenda unei masini pe care o vândusem de mult, cu acte în regula si cu consemnare în certificatul de înmatriculare, ba mai si probasem ca nu eram în tara la data înregistrarii contraventiei, stiu despre ce vorbesc!).
Totusi, veti spune, Constitutia prevede fara echivoc, dupa cum am aratat mai sus, posibilitatea ca magistratii sa fie trasi la raspundere, nu? Ha, ha, ia încercati dvs. sa dovediti «reaua credinta». Sau «grava neglijenta». (Nici nu mai amintesc de hotarârea preventiva a gastii profesionale numita politic, alcatuita din noua oameni «cu experienta juridica» de minim 18 ani – ca, de exemplu, un jurist de la BJATM Nasaud –, care s-a trezit dând sentinte executorii presedintelui tarii, desi rolul sau este doar de a se pronunta asupra constitutionalitatii legilor, si care a dat deja, preventiv, o decizie care interzice orice forma de tragere la raspundere a magistratilor pe acest art.52). Da, asta este realitatea: cu exceptia flagrantului de mita, nu exista niciun element probator si nicio cale de a îndrepta hotarârile strâmbe, uneori oneroase, alteori evident partinitoare ale unui complet cu puterea de a da sentinte definitive si executorii.
Stiu, vor spune oamenii de buna credinta din justitie: «pai si ce ati vrea, sa-si dea fiecare cu parerea? În orice proces este o parte care e nemultumita si care spune ce îi vine la gura. Cum ar trebui procedat atunci?» Asa este, si acesta este un subiect de meditatie pentru breasla în primul rând, dar când judecatori dubiosi, infiltrati chiar la ultima instanta, cu zeci de solutii controversate, care au dat pe banda rulanta decizii favorabile securistilor si primarilor corupti, ale caror motivari sunt strigatoare la cer si arata partinire si, foarte probabil (daca pastram masura incriminatorie a «suspiciunii rezonabile»), posibila coruptie, îl asasineaza a doua oara (moral!) pe bietul Gheorghe Ursu1, victima a celor doi criminali ai politiei politice ceausiste lasati acum sa se bucure în libertate de pensiile lor nesimtite, ce sa mai zici?
Doar ca, desigur, la tribunal nu se afla adevarul si nici nu se face dreptate. Caci judecatorul judeca (nestingherit de nimeni!) dupa lege, dupa probele administrate la dosar si dupa propria constiinta. Iar daca nu o are, «ghinion!» (vorba presedintelui reales), ca nici la ziar nu prea avem voie sa scriem despre solutiile date de el, ca e intangibil, inamovibil, independent si, presupus, impartial. Motive pentru care binemerita, desigur, la vârste fragede, pensii speciale («nu speciale, ba, de servici, ai înteles?») de peste douazeci de salarii minime pe luna.”
1 Unul dintre cei mai importanti specialisti în rezistenta cladirilor, ing. Gh. Ursu a trimis la Europa libera rapoarte care dezvaluiau refacerea superficiala (la ordinul lui Ceausescu!) a cladirilor din Bucuresti afectate de cutremurul din 1977. Arestat în septembrie 1984 ca urmare a denuntului unei colege de serviciu, i se gasesc la perchezitie 61 de caiete de jurnal, cu comentarii incriminatoare la adresa tiraniei comuniste, fiind închis în urma unei înscenari de trafic de valuta (i s-au pus 16 dolari în fiset) si apoi torturat în celula si la ancheta pâna moare, doua luni mai târziu. Pentru doamna judecatoare, el a fost vinovat, nu cei doi asasini trimisi azi în judecata, domnia sa exprimându-se în motivare ca „oricum nu fusese un opozant al regimului pentru ca nu iesise în piata publica”. De asemenea, i-a disculpat pe cei doi asasini, Marin Pîrvulescu si Vasile Hodis, pe motivul ca în registrul de ancheta scria doar ca a fost anchetat de militieni, ignorând (pe lânga o decizie anterioara a Curtii privitoare la politia politica) si marturiile care aratau ca din camera de ancheta a penitenciarului Rahova exista o usa care dadea spre incinta secreta unde îsi desfasura de fapt Securitatea torturile. Care nu erau consemnate în acte, desigur.
Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor