Ei bine, abia zile mai târziu dupa ce mi-a aparut si mie în minte un gând privind trecerea timpului – vine o vreme/ când timpul trece/ si cam atât – mi-am dat seama ca la origine n-are cum sa nu se afle replica standard a mamei: Et vergieht!
Prin februarie, mi-a aparut printre amintiri FB o postare din urma cu sapte ani, pe când ma aflam la Herrenberg (lânga Stuttgart):
„Mama, alaltaieri, întrebata de sora mea cum îi merge:
– Dac’ar merge mai bine, ar fi de nesuportat!”
Fiind de fata, nu doar ca am ciulit urechile, dar si… creierii! Mi-am notat numaidecât replica mamei, întrebându-ma de unde va fi scos ea acest raspuns de-a dreptul uluitor? Uluitor si în masura în care mama stiti ce raspundea îndeobste când o întrebai cum îi merge?
„Et vergieht!”
Adica: Es vergeht! Pe româneste: Trece!
Desigur, era si acest raspuns tipic din ultimii ei ani de viata, dincolo de faptul ca reprezenta un joc de cuvinte (wie geht es? – es vergeht!) (irealizabil în traducere), unul asa, mai sceptic-hâtru, dar zicerea ei de la început de februarie 2016 (mama avea 93 de de ani si urma sa moara câteva luni mai târziu, pe 2 iulie) mi s-a parut aproape filosofica în formularea ei paradoxala.
Ei bine, abia zile mai târziu dupa ce mi-a aparut si mie în minte un gând privind trecerea timpului – vine o vreme/ când timpul trece/ si cam atât – mi-am dat seama ca la origine n-are cum sa nu se afle replica standard a mamei: Et vergieht!
De curând, fara vreo legatura directa (indirecta, da) cu aceste vorbe, în urma vizionarii unui film, de, am mai scos si eu un gândem asa, mai memorabil (as zice, oarecum lipsit de modestie), notat sub forma unui distih: ultima speranta// sper sa mor/ în timpul vietii mele. Mama, fie-i tarâna usoara, a reusit.
P.S. Numai bine ce-mi notasem vorba, am intrat la îndoieli: oare n-a spus asta careva deja, daca nu fix asa, poate pe aproape? Am verificat pe net, nimic. Ceea ce înca nu-i neaparat o dovada beton ca nu exista cineva care a formulat ideea la fel ori asemanator. Hm. Un fir de îndoiala, deci, tot mi-a ramas în minte. L-am întrebat apoi pe prietenul O. (Nimigean) cum îi suna, daca nu cumva îi suna întrucâtva cunoscut, caci mie îmi persista în cap senzatia de deja vu (ma rog, ar trebui sa folosesc în loc de vazut auzit, dar atâta franceza n-am învatat în acea ora saptamânala la liceu). Ei bine, O. a scos aproape instantaneu constructia similara din memorie: „Pai, M-am nascut de ziua mea de Pavel Stratan!”
Michael Astner este poet, traducator si publicist