Publicitate

Mort de surd – dincolo de umorul sau, pe alocuri nebun – este, pâna la urma, un roman trist, al eforturilor disperate pe care le facem cu totii pentru a ne amâna fatalitatea. Constituie scriitura unui declin mistificat, acoperit, strident, de farduri si rimeluri grotesti. Mai degraba decât ironic, Lodge pare aici nostalgic, elaborând o partitura epica impregnata de mizantropie.
Deaf Sentence/ Mort de surd, roman al deplinei maturitati scriitoricesti, este, fara îndoiala, una dintre operele de prim raft ale lui David Lodge, marele scriitor britanic si, totodata, spre mândria noastra marele prieten al Iasului si al vechii sale Universitati. Dupa o pauza asa-zicând „tematica”, prozatorul reia aici vechea (si consacrata) idee a epicului universitar, oprindu-se la un nou „caz” academic, unde umorul, melodrama si melancolia se îmbina într-o scriitura de larga respiratie estetica. Din textele anterioare, autorul a pastrat obsesia cautarii grefate pe spleen-ul existential. Detaliul se leaga de profilul psihologic al protagonistului – lingvistul Desmond Bates -, indubitabil, pâna la un punct, un alter ego al lui Lodge însusi. Bates are câteva „probleme” biografice majore, ce l-au împins treptat catre alienarea intelectuala. A surzit aproape complet, la o vârsta relativ tânara, faptul determinându-l sa se pensioneze înainte de vreme. Se afla la al doilea mariaj (prima sotie, Maisie, a murit de cancer), cu super-energica Winniefred (prescurtata, în text, Fred) – si ea recasatorita -, iar numerosii copii ai cuplului (din legaturile anterioare) au devenit adulti, plecând la casele lor. Straniu, pe când Des se deterioreaza pe zi ce trece, simtindu-se tot mai inutil si ridicol (din cauza surzeniei), Fred pare sa întinereasca pe masura ce afacerea sa cu decoratiuni ia amploare. Situatia îl destabilzeaza teribil pe Bates.

Naratorul (romanul e scris, în alternanta, la persoana întâi si a treia, în ambele lingvistul functionând ca „reflector”) este obligat sa experimenteaze astfel o incongruenta comportamentala dramatica. Doamna Bates slabeste si îsi face operatii estetice, ajungând mai atragatoare decât oricând, în timp ce însinguratul profesor se chinuie sa se adapteze la rigorile aparatului auditiv, pierzându-si chiar si apetitul pentru cercetare. În sfârsit, pe lânga toate, Desmond trebuie sa aiba si grija propriului tata nonagenar, un batrân încapatânat si auster. Alienarea protagonistului e îngrosata voit de Lodge care îsi plaseaza miza simbolica a romanului pe acest palier psihologic. Cumva întâmplator, profesorul de lingvistica o întâlneste pe americanca Alex Loom, doctoranda în fosta lui Catedra la un îndrumator stiintific preocupat mai curând de ascensiunea sociala decât de actul didactic. Alex îl implora pe Des sa-i coordonoze teza sau, cel putin, sa o ajute cu sfaturi academice. Insistenta absolut exotica a tinerei (care se ocupa, de altfel, de o tema stranie – stilistica biletelor de adio, lasate de sinucigasi) îl prind pe Bates într-o capcana emotionala si senzoriala din care nu mai poate iesi. Alex îi lasa chiloti de-ai ei în buzunarul pardesiului si îi trimite e-mail-uri cu continut sado-masochist, supunându-l pe, oricum dezorientatul, lingvist la presiuni nervoase imposibil de suportat.

Prin Alex Loom, în roman, capata materialitate idealul traditional al aventurii revitalizante, cautat frenetic si de universitarii lodgieni din operele de odinioara. Precum aceia, Bates urmareste iesirea din criza. Îsi reinventeaza identitatea, intrând, aidoma predecesorilor sai, într-o noua formula tipologica. Joaca un rol, însa descopera, ultimativ, ca partitura nu i se potriveste. Avem aici, deopotriva, compulsia ratarii si voluptatea paradoxala a esecului (perceput în latura sa „formativa”, „initiatica”). Desmond Bates se dezvaluie, în fond, a fi un personaj extrem de complex, în pofida debutului sau narativ mai degraba unilateral. „Surzenia” eroului functioneaza, metaforic vorbind, în varianta unui „autism” autoindus, o înstrainare de lumea ale carei valori au devenit tot mai confuze pentru protagonist. Odata ajunsi în spatele acestui defect (veritabila „vina tragica” în roman), descoperim o psihologie (defetista) a trairilor complicate si, de ce nu, dureroase. Daca ne gândim ca handicapul lui Bates (surzenia) reprezinta chiar handicapul lui Lodge (scriitorul însusi are probleme grave de auz), atunci miza simbolica a textului se amplifica exponential. Mort de surd – dincolo de umorul sau, pe alocuri nebun – este, pâna la urma, un roman trist, al eforturilor disperate pe care le facem cu totii pentru a ne amâna fatalitatea. Constituie scriitura unui declin mistificat, acoperit, strident, de farduri si rimeluri grotesti. Mai degraba decât ironic, Lodge pare aici nostalgic, elaborând o partitura epica impregnata de mizantropie.

Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi

Citește toată știrea

Surzenia ca mod de cunoaştere

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Publicitate