Sa spui în fata „Te iubesc!” cuiva era un moment rar, cu o încarcatura emotionala unica, inconfundabila si de aceea extrem de pretios. O data în viata chiar si ar fi fost suficient pentru cineva sa fie multumit ca îl aude. Acum parca oamenii au memoria scurta, trebuie sa li se aminteasca ceas de ceas ca cealalta persoana simte ceea ce simte. E nesiguranta la mijloc sau doar iluzie?
Am mai scris la un moment dat sau poate chiar în mai multe rânduri despre pierderea identitatii nationale la români si chiar a constiintei de sine. Spuneam, de exemplu, ca acum, pe aceste meleaguri nu prea mai sunt români adevarati, asa cum erau acum 100 sau mai multi de ani, ci niste corcituri provenite din aceia si ceva „materiale” de import, în special din America. Românii nu doar ca au adoptat, dar si-au însusit complet niste trasaturi comportamentale si chiar structuri socioculturale care îi face sa nu mai fie ei însisi, cei autentici. Evident ca nu-si dau seama de asa ceva pentru ca asta se întâmpla de obicei la generatiile mai tinere care nu prea mai pot face comparatie cu ce era înaintea lor pentru ca nu au cum. Singurii care vad diferentele sunt cei trecuti de 50 de ani, dar acestia nu mai pot influenta cu nimic manifestari deja solidificate.
Cum altfel se explica o multime de comportamente care cândva erau de neconceput pe plaiurile mioritice, cum ar fi pupatul pe gura al copilului de catre parinti si rostitul în continuu, în orice moment al zilei si al noptii a expresiei „Te iubesc!” care era atât de greu de scos din gura cuiva.
Pe bune, câti români din secolul XIX crezi ca spuneau „Te iubesc!” cuiva o data pe zi? Sau o data pe luna, o data pe an, o data-n viata!? Procentajul cred ca era sub 0,5-, iar aceia erau aproape mereu burghezi scoliti prin Franta si care o spuneau chiar în franceza. Niciun român sadea nu s-ar fi deschis atât de tare, niciodata. Pentru ca nu întelegea rostul. Asta nu înseamna ca ei nu simteau iubire, nu aveau exact aceleasi sentimente (fix aceleasi!) si nu le traiau cu aceeasi intensitate ca si cei de azi. Ba chiar as putea spune ca sentimentele erau mai curate si mai profunde pentru ca erau mai rare. Nu se iubea atât de des ca azi si atât de divers, ca sa nu zic mai multe.
Sa spui în fata „Te iubesc!” cuiva era un moment rar, cu o încarcatura emotionala unica, inconfundabila si de aceea extrem de pretios. O data în viata chiar si ar fi fost suficient pentru cineva sa fie multumit ca îl aude. Acum parca oamenii au memoria scurta, trebuie sa li se aminteasca ceas de ceas ca cealalta persoana simte ceea ce simte. E nesiguranta la mijloc sau doar iluzie?
Adica ce rost are sa îi spui tu sotiei în fiecare dimineata când o lasi la serviciu: „Pa, iubito, te iubesc!”? Ai uitat de data trecuta? Adica de azi dimineata sau de aseara, înainte de culcare? A uitat ea cumva? S-a schimbat ceva între timp? A suferit cineva de un atac de Alzheimer ori a avut un traumatism cranio-cerebral? Daca nu, atunci ce faci, îl jignesti pe celalalt si te prefaci ca ai uitat? Ce e zis, asa ramâne, omule, si se schimba doar daca apare ceva între timp.
Scazi atât de mult din intensitatea si continutul expresiei, încât ajungi sa nu mai simti nimic nici când o spui, nici când o auzi spusa de altul. Este echivalent cu un mormait sau o simpla formula de salut. Când spui „Pa, te iubesc!” E ca si cum ai spune „Pa, du-te!” Efectiv asta înseamna.
La fel când o spui unui copil sau când e învatat si el sa ti-o spuna tie. Una doua „Te iubesc, mami!”, „Te iubesc, tati!”. Îl trezesti dimineata, „Te iubesc!”, îl lasi la scoala, „Te iubesc!”, îl iei de la scoala, „Te iubesc!”, îl lasi la ora de karate, „Te iubesc!”. Pe bune, ai numarat de câte ori o spui pe zi? Ce ramâne în capul vostru dupa atâtea „declaratii” decât niste bla, bla-uri?!
Si mai e si obligatia aia de a raspunde unei „provocari” de acest fel. Nu poti sa-l lasi pe celalalt în aer, vrând-nevrând, scoti si tu un „Te iubesc!”, oricât de mic si anemic ar fi, dar nu atâta încât sa nu conteze. Trebuie sa acopere în valoare „atacul” initial. E probabil expresia care cere cel mai mult dintre toate un raspuns pe masura. Nu suporta jumatati sau sferturi. Trebuie pus capac, nu poate fi lasata deschisa. Nu raspunzi la „Te iubesc!” cu „Ok, pa!” sau „Sanatate!”, ce sa mai zic de „Doamne-ajuta!”…
Diluarea intimitatii, asta se întâmpla. Ca atunci când cineva îti spune la despartire „Te pup!”, în loc de „Pa!”, chiar daca nu esti intim cu acea persoana, chiar daca nici nu te imaginezi vreodata pupându-te cu ea. Dar ce zici când ea încheie asa? Poti sa o dezamagesti cu un „La revedere!” sec? Ori „O zi buna!”, sau „Ciao!”?… E ca si cum ti-ai bate joc de ea. Si atunci zici si tu, „Te pup!”. Bleah!
Creezi o asteptare inutila în toate aceste exemple. Adica ce se întâmpla daca, de exemplu, copilul nu îti mai raspunde la „Te iubesc!” când îl lasi la scoala? Fie ca uita, fie ca se grabeste ori are gândul la alt „Te iubesc!”, sau pur si simplu s-a saturat? Vai, nu mi-a zis puiul meu „Te iubesc”, azi! Oare chiar nu ma mai iubeste?!”…
Pe bune ca e o inflatie de cuvinte importante care si-au pierdut orice continut. Asta nu poate fi decât o superficialitate dobândita pe filiera occidentala si aplicata ca atare, fara niciun discernamânt, astfel nu se explica decât prin inconstienta.
La fel e cu „Te urasc!” Mereu auzi pe unii sau pe altii zicând ca urasc sa mearga cu tramvaiul, urasc sa manânce fasole ca le provoaca flatulenta, urasc sa vorbeasca la telefon cu nu mai stiu cine. Pai, înseamna ca nu stii ce e ura, frate. La fel cum nu mai stii ce e iubirea. Si chiar asa si este, cine le pomeneste prea des nu stie ce sunt cu adevarat. Un barbat care spune în fiecare zi „Te iubesc!” sotiei de o suta de ori, fara sa o simta cu adevarat sentimentul, doar pentru ca trebuie, ca asa s-a obisnuit, dar care îsi viziteaza amanta fara nicio retinere înseamna ca nu mai stie ce e iubirea, clar. Vorbeste doar ca sa se afle în treaba.
Sunt si gesturi la fel de prost întelese, la fel de frecvent folosite, care îsi pierd importanta si continutul, ca sa nu zic ca unele frizeaza prostia. Sa pupi un copil pe gura, tu adult, parinte sau ruda, de exemplu, este pe cât de neigienic, nesanatos, pe atât de nelalocul lui si chiar ciudat. Lasa, domnule, pupatul pe gura pentru când o fi sa fie cu cine trebuie, pe sentiment, ca sa simta ceva adevarat si placut omul. Asa, daca îl pupi tu toata ziua si copilaria, când o sa faca „buson la buson” cu unul de seama lui o sa se gândeasca la tine si nu prea cred ca îi va fi la îndemâna.
În final, ca dedicatie de Sfântul Valentin va îndemn sa priviti în ochii perechii dumneavoastra fara sa-i spuneti nimic si sa ascultati piesa formatiei Taxi „Cele doua cuvinte” si/sau cea de la Depeche Mode „Enjoy the silence”.
Pa, va pup!…
Briscan Zara este scriitor si publicist