Se creeaza o impresie falsa, repet FALSA, ca totul e ok, ca un om strâmb nu e de fapt strâmb, ca unul prost nu e de fapt prost, ca pantalonii tai nu sunt rupti în fund. Si astfel toata aceasta falsitate se transfera în chiar gândirea intrinseca a individului, modificându-l întru totul pe interior, transformându-l într-unul fals, si nu oricum, ci fata de el însusi. Omul strâmb, prost, fals si cu pantalonii rupti se va privi în oglinda si va spune: „Ce frumos si destept si bine îmbracat sunt! Daca lumea nu îmi spune nimic, înseamna ca sunt frumos si destept…”
Când eram elev aveam deseori controverse cu prieteni sau chiar necunoscuti pe teme diverse, pe idei filosofice, pe principii de tot felul. Tin minte ca de multe ori veneam pe jos de la liceu din Copou, cu Florin Lazarescu, prieten bun si coleg de clasa, si ne luptam în idei tot drumul, chiar daca eram flamânzi si obositi dupa ore. Nici nu stiam când trecea timpul si ajungeam acasa. Ce stiam cu siguranta însa era ca a doua zi o luam de la început, si chiar daca de cele mai multe ori ai fi zis ca ne certam, ramâneam aceiasi prieteni, puteam face diferenta dintre o cearta de idei si una reala, din dusmanie.
La facultate, nu mai vorbesc, petrecerile de prin caminele studentesti erau pline de asemenea dispute în jurul unor beri, sau peturi cu vin adus de la tara, în harmalaia de pe lume, cu muzica si dans. Da, înainte la petreceri se si dansa! La fel se întâmpla si în barurile din campusurile universitare. Constanta era aceeasi, nimeni nu se supara, era ca o întelegere tacita între participanti, ne certam pe ideea cutare, iar apoi ne desparteam prieteni. Evident ca erau si certuri reale, cum au fost de când lumea, sa nu se înteleaga gresit, dar niciodata de la polemici filosofice.
Mai exista înca obiceiul acesta în birturile de doi lei din cartierele marginase ale oraselor sau în cele de la tara. Acolo oamenii înca se mai ciondanesc în numele „adevarului” si al „dreptatii”, înca se mai iau peste picior în gluma, înca se mai striga de la distanta numindu-se reciproc în fel si chip, îsi mai bat înca joc unii de altii facându-si feste. Toate fara suparare, fara dusmanii, ura a ramas doar fata de cei cu adevarat rau intentionati. Acolo înca se mai fac glume fara perdea ori de-a dreptul rautacioase la adresa celor cu defecte reale ori închipuite. Toti însa sunt integrati în comunitate, sunt recunoscuti ca membri deplini ai grupului care îsi bate joc de ei, care îi face cu ou si cu otet. Nimeni nu este exclus, fiecare îsi are locul lui si este acceptat asa cum l-a facut maica-sa. Fiecare este pentru celalalt mama si ciuma în acelasi timp, una pe cât de cruda, pe atât de sincera si grijulie.
Ceea ce se întâmpla însa azi în straturile medii spre înalte este cel putin ciudat. Nimeni nu se mai cearta pe idei fara sa se supere si sa se simta ofensat, nimeni nu mai are voie sa contrazica pe altul fara sa fie acuzat de bullying, discriminare, rasism si catalogat în vreun fel, apoi izolat, stigmatizat. Si, mai presus de toate, nimeni nu mai este interesat de adevar, dreptate, ci doar de asa-zisa „corectitudine”. Zeflemeaua tipic româneasca, inofensiva, cu un umor profund si sanatos, caragialiana, daca vreti, a disparut complet din localuri, campusuri ori mediile online. Se formeaza doar bule sau grupuri cu indivizi care împartasesc aceleasi principii si care, atentie, nu se contrazic între ei niciodata, doar se aproba… Toata lumea e serioasa, iar glumele se fac doar despre persoane intangibile, inexistente chiar care nu pot depune niciodata reclamatie. Toti membrii unui grup sunt ca fratii Flower Power, fiinte perfecte din toate punctele de vedere, fara niciun defect…
Sunt grupuri de iubitori de animale, de sportivi, de feministe, de manelisti, de motociclisti etc. Femeile care au avut dezamagiri în dragoste sau tentative esuate cu barbati îsi gasesc un grup al femeilor care urasc barbatii si care se lauda permanent între ele si îsi spun cât de frumoase si fericite sunt asa, singure. Barbatii se grupeaza si ei pe suporteri ai diferitelor echipe de fotbal, de exemplu, si atât, alte subiecte nu se mai dezbat acolo. Daca unul se trezeste sa vorbeasca despre altceva ori sa contrazica pe altul, de a doua zi va fi izolat, apoi eliminat. Spiritul critic este completamente interzis! Nimeni nu îl va mai chema la bere si va trebui sa se reorienteze în alt grup „perfect”.
S-a ajuns atât de departe, încât trebuie sa te comporti ca la manual pentru a nu fi exclus. Adica sa stii cartea corectitudinii politice de la un capat la altul si sa nu faci prostia sa te trezesti facând glume sau remarci care ar putea fi catalogate „din alta revista”, ca sigur ti-o iei peste cap. Iar certurile alea nu mai sunt fara suparare, ci se lasa cu sechele.
Un asemenea grup are niste reguli pe cât de bizare cândva, sa zicem în anii comunismului, pe atât de reale. În primul rând trebuie sa pornesti de la premisa ca toti membrii sunt desavârsiti fizic si intelectual, ca nimeni nu are niciun defect si ca orice se spune este adevarat si inatacabil. Pentru ca azi, doamnelor si domnilor, defectele au devenit virtuti sau, în cel mai rau caz, subiecte tabu despre care nu vorbesti decât în gând ori singur în fata oglinzii. Daca esti în toate mintile, nu trebuie, sub nicio forma, sa atingi subiecte care pot stârni controverse, nu poti face afirmatii negative despre nimeni, nu trebuie sa glumesti, nimic!
Daca iesi azi în oras cu o palarie sub forma de penis cu pene n-o sa mai auzi pe nimeni facând glume despre tine. Nimeni n-o sa mai strige de la balcon mascari. Toti o sa se comporte ca si cum a-i avea pe cap o sapca din bazar. Daca iesi cu o fusta scurta n-o sa mai zbiere niciun golan nesimtit de pe partea cealalta a strazii: „Mama, ce buna esti!” Daca ai pantalonii rupti în fund n-o sa se mai hlizeasca nimeni de tine si n-o sa te arate cu degetul. Pentru ca nu e frumos/corect sa te holbezi la altii, sa râzi de oameni, sa râzi de defectele lor, de întâmplarile lor nefericite, de prostia si idiotenia lor. NUUUU! Acum trebuie sa te uiti în alta parte si sa îti înghiti glumele ca pe o guma.
Nu ai voie sa te uiti insistent la cineva cum se mai uita câte un bolovan dupa tine la tara pentru ca erai venit de la oras. Îl vad si acum pe câte unul care se oprea în mijlocul ulitei si se întorcea cu totul spre tine sa te vada în prim plan, ca un taur când vede rosu. Dar nu, azi nu mai e asa ceva. Acum te faci ca ploua, sau, daca poti si nu te vede nimeni, îl poti filma pe acela cu telefonul ca sa îl analizezi apoi linistit când ajungi acasa, singur, închis în baie.
Aceasta stare de fapt poate fi catalogata de unii drept libertate. Oricine poate sa arate, sa vorbeasca si sa se comporte cum îi trece prin cap, fara limita, fara ca cineva sa-i zica ceva „deplasat”, dar exista totusi un efect secundar aici: spiritul critic a murit. Daca în trecut orice deviere de la norma era imediat punctata de ceilalti, uneori în moduri exagerate, azi acest lucru nu mai este posibil pentru ca este interzis, dar nu prin lege, ci în mod tacit. S-a ajuns din nou, la o extrema. De data asta este o autocenzura, iar aceasta este incredibil de eficienta, mai eficienta decât cenzura clasica, directa.
Si asta pentru ca toata lumea se teme de efectele necunoscute si nebanuite ale asa-numitei si frecvent vehiculatei traumatizari. Critica provoaca traume, de aceea trebuie eliminata complet din obicei. Orice atac direct al unui subiect sensibil poate rani sentimentele cuiva, iar asta e nasol. Despre asta e de fapt vorba, despre gingasia fiintei umane. Iar aceasta gingasie este protejata acum printr-o indiferenta crasa.
Întrebarea mea este: care dintre cele doua reactii ar fi mai traumatizanta? Faptul ca cineva te critica pe buna dreptate, atragându-ti atentia asupra unui lucru adevarat, sau când toti tac si îti zâmbesc de complezenta, desi tu stii foarte bine care este adevarul si ce gândesc cu adevarat? Preferi sa îti zica cineva în fata, pe strada, chiar si ca o gluma rautacioasa, ca esti mânjit cu ou pe la gura sau ca ai pantalonii rupti în fund, ori sa vezi singur asta în oglinda abia când ajungi acasa?
Se creeaza o impresie falsa, repet FALS|, ca totul e ok, ca un om strâmb nu e de fapt strâmb, ca unul prost nu e de fapt prost, ca pantalonii tai nu sunt rupti în fund. Si astfel toata aceasta falsitate se transfera în chiar gândirea intrinseca a individului, modificându-l întru totul pe interior, transformându-l într-unul fals, si nu oricum, ci fata de el însusi. Omul strâmb, prost, fals si cu pantalonii rupti se va privi în oglinda si va spune: „Ce frumos si destept si bine îmbracat sunt! Daca lumea nu îmi spune nimic, înseamna ca sunt frumos si destept…”
În felul acesta, cu o gândire critica inhibata, adevarul este recreat din condei, lasând lumea suspendata, gata oricând sa se naruiasca din lipsa unei fundatii solide, concrete.
Este o replica geniala în finalul filmului Unora le place jazzul când un personaj travestit, interpretat fenomenal de Jack Lemmon, raspunde unui miliardar batrân îndragostit lulea de falsa femeie pe care el o juca, dându-si jos peruca si punând practic cartile pe fata: „Of, sunt barbat!” Ce credeti ca raspunde amorezul, fara nicio ezitare: „Ei bine, nimeni nu-i perfect!…”
Astazi replica asta ar fi fost taman invers: „Ei bine, toata lumea e perfecta!”
Briscan Zara este scriitor si publicist