Publicitate

Ultimul drum – asa se zice. Asa se zice poetic în loc de înmormântare. De fapt, niciodata nu este ultimul. Niciodata, nimic nu este ultimul. Asa ni se pare. Tu crezi ca, daca dai obolul popii, dispare o lume odata cu tine. Ei, bine, nu dispare! Îmi vine sa si râd. Nu se schimba lumea nici cu atâtica, nici cu un fir de par prin moartea ta. Crapi si gata! 
Sotia, desigur, regreta, copiii, unele rude, dar atât si pe putin timp. Sa nu te astepti sa te boceasca vesnic. Nu o vor face. Si nici nu vrei asta, cinstit vorbind. Ne place, probabil, sa acoperim totul cu vorbe mari. Dar lucrurile sunt atât de simple! Cum am auzit în copilarie doi batrâni, basarabeni amândoi, vorbind auzind clopotele de la înmormântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Uite, când moare Dej, stie toata tara si-i bat clopotele la toate bisericile, cu toate ca nu cred ca o calcat vreodata în biserica. Când am sa mor eu, n-o sa stie nici oamenii de la Goroni (Goruni, satul de peste deal)”.

Dupa ce iesi pe poarta bisericii (dus de altii, desigur), o iei la stânga pe sub tei. Sunt noua. Erau mari si când erai copil. Acum sunt grosi, cam ciuntiti, cu crengile taiate ca sa nu atinga reteaua electrica. Daca ai noroc sa fie în mai-iunie, adica atunci când înfloresc teii, e o minunatie. Bineînteles, tu, fiind mortul, adica personajul principal al acestei piese cvasi-funebre, nu mai simti mirosul îmbatator. Pentru prima si ultima data. Asa ca, fiind culcat în sicriu, cu picioarele înainte, cu costum nou si, eventual, cu vata-n nas, ca sa nu ti se scurga din nas tot felul de lichide puticioase, esti dus pe sub tei. Oamenii vin din urma, împingându-se unii în altii, împiedicându-se de radacinile teilor de lânga gard, care au iesit din pamânt la suprafata. Caci, se vede treaba, teii n-au de gând sa moara. Se încapatâneaza sa se tina în radacini. Saracanii se atin dupa „poduri”, pe care femei agere le dau celor stabiliti de dinainte de rudele mortului. „Podul”, care e format de obicei dintr-o haina învelita în celofan, este însotit de un stergar, de un colac si de o lumânare: „Sa fie de sufletul lui Cutare”, spune femeia înmânând pomana. „Bodaprosti”, zice cel miluit si gusta din colacul pe care au curs picuri de la lumânare. Unele femei varsa câte-o lacrima pentru cel mort.

Bineînteles, totul este însotit de dangatul clopotelor, care acum tare ma enerveaza câteodata. Locuind aproape de biserica, ma abat „cu ispita de la trebi”. În fine trecem peste. Mortul este însotit de popa si de dascal care cânta cântarile lor de înmormântare. Copiii casca gura la odajdiile stralucitoare ale popii. Si la mosul ala cu fata golita de sânge care sta în sicriu cu mâinile pe piept. Rudele si câtiva sateni, de obicei cei în vârsta, carora acusi li se va „cânta teleanca” si lor, însotesc pe cel dus pentru vecie. Sigur, exista si morti, mai bine situati pe scara sociala sau mai bogati care sunt înmormântati cu pompa mare. Sau câte un mos cu fii si fiice sus-pusi la târg. Dar totul este atât de mincinos. Sentimentul pe care l-am capatat de ani de zile, caci toti mortii „trec” pe la poarta noastra – este inutil totul. Cum spunea socru-meu: „Poate sa ma arunce si la câini, ca tot degeaba.”

La fântâna „de la biserica” o cotesti iarasi la stânga, spre cimitirul, care este destul de aproape. Fântâna are o treuca de tabla groasa acum. Pe vremea copilariei mele treuca (troaca) era facuta dintr-un trunchi scobit de stejar. În treuca se turna apa pentru vite. Apa era scoasa din fântâna în ciutura de lemn de la cumpana. Azi nu mai este cumpana, nici ciutura, ci un lant, la care fiecare carutas leaga (sa zic mai pe domneste – ataseaza) o galeata de la caruta. Oamenii de la blocul din apropiere si cei din mahala nu mai au nevoie de apa de la fântâna – au apa curenta. Înainte era mult noroi si urme înfurcate de animale în jurul treucii. Azi, când treuca este facuta la marea stiinta din tabla vopsita în rosu, sunt mai putine urme de animale, pentru ca si animalele sunt mai putine. Câtiva cai, vitei si tot mai putine vaci an de an. De ce sa te mai silesti sa tii vaca, daca laptele si carnea le poti cumpara de la magazin – îsi zic oamenii. Asa gîndeste orice consatean, chiar si cei mai în vârsta. La drept vorbind, cam asa gândesc si eu. Sigur, mai sunt câtiva oameni care asa s-au învatat si se încapatâneaza sa tina în continuare vite. Vezi câte-o babuta cu jordia în mâna mânând vacuta – sufletul ei. Vorbeste cu ea ca si cu un om.

Asta pâna ce-ti vine ceasul sa fii dus pe deal. Unii se zbat sa-si faca un mormânt mai ocos, cum se zice pe ungureste, adica mai iscusit, mai inteligent. Dar cui foloseste? O proasta de aici din Tomesti (dar e venita pe meleagul asta) a intrat în conflict cu popa ca sa-si faca mormânt la poarta de intrare a cimitirului. Voia ea sa-si înmormânteze parintii mai „ocos”, cum spuneam. Popa a zis pâna la urma mai necrestineste: „Da-o dracu de nebuna, ca nu stie sa intre în rândul oamenilor”. Pâna la urma a murit si ea. Era asistenta medicala. N-o mai stie nimeni. Nici macar nu are cine îi îngriji mormântul.

Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist

Citește toată știrea

Ultimul drum

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Publicitate