Publicitate

Numarul filmelor (în special de fictiune) ramase de-a lungul timpului în amintirea publicului si datorita muzicii este atât de mare încât citarea câtorva titluri nu mai este necesara, fiecare dintre noi ne amintim câteva. 
Exclud din start comediile care au avut la baza o partitura anume, cele gândite sa lanseze melodii, si aduc în discutie dramele, tragediile, reconstituirile istorice, înfruntarile politistilor cu raufacatorii, povestile de dragoste. Am în vedere productiile de lungmetraj, serialele de televiziune ajunse la celebritate si pentru ca au purtat/poarta o „sigla” melodica inconfundabila.

Desi regizorii i-au acordat întotdeauna importanta cuvenita, în România nu exista traditia analizelor publicistice si muzicologice ale partiturilor destinate ecranelor, referirile mai mult sau mai putin consistente gasindu-si sporadic locul în media. Asa se explica interesul pentru simpozionul Muzica de film. Politici si imagini în miscare, desfasurat joi 16, vineri 17 si sâmbata 18 noiembrie la Bucuresti în organizarea Universitatii Nationale de Muzica, a Scolii doctorale „Constantin Brailoiu”, a Directiei de cercetare, inovare si informare – departamente integrate în institutia de învatamânt muzical superior. Desi tema generala a muzicii de film ar fi meritat întotdeauna atentie maxima pe masura valorilor adunate, studierea minutioasa a fost aproape imposibila pâna în prezent fiindca documentele de baza – partiturile, înregistrarile originare, chiar filmele, informatiile detaliate despre colaborarea compozitorilor cu regizorii – au ramas prizoniere în arhive ori s-au pierdut din ignoranta, din neglijenta, din nepasare, din rea vointa sau în urma disparitiei protagonistilor.

Inserez aici o amintire personala. Pentru ca am fost mereu interesat de relatia muzicii cu celelalte componente ale spectacolului cinematografic, a trebuit sa fac eforturi considerabile pentru a studia macar coloana muzicala finita a câtorva productii difuzate înainte de 1989 la televiziune sau proiectate în cinematografe. Nu uit dimineata în care am ajuns la fostul cinematograf „Tineretului” din Iasi cu un magnetofon greu cât o butelie, i-am dat proiectionistului o suma consistenta (nici nu mai stiu cât!) si l-am rugat sa conecteze aparatul la statia de sunet a cabinei de proiectie pentru a copia în timpul spectacolului banda sonora a filmului „Clipa” (1979). A fost ultima colaborare a regizorului Gheorghe Vitanidis cu prietenul sau apropiat Richard Oschanitzky, autorul muzicii. De câtiva ani, situatia este cu totul alta – unele posturi românesti de televiziune difuzeaza regulat filmele artistice românesti, destule filme sunt postate pe net, iar „Cinemaraton” a devenit o sursa fundamentala de cunoastere a productiilor realizate de-a lungul deceniilor în tara noastra.

Proiectul început acum la Bucuresti se dovedeste prima aducere în discutie a relatiei film-muzica, teme interesante pentru cunoasterea unor etape definitorii ale istoriei culturii române din a doua jumatate a secolului trecut. Sigur, latura pur estetica a acestui mariaj are importanta sa. Nici spectatorul, nici analistul nu pot ramâne indiferenti la modul cum a ilustrat compozitorul ideile, climatele psihologic si afectiv imaginate de scenarist, de regizor. Iar comentariul, potentarea semnificatiilor prin muzica sunt cu atât mai interesante. Din acest punct de vedere admirabile se dovedesc si azi partiturile semnate de acelasi Richard Oschanitzky. Dovezi sunt filmele net antagoniste ca tematica pentru care neuitatul compozitor, aranjor, orchestrator, poliinstrumentist si dirijor a compus muzica în genuri diferite: usor, cameral, simfonic, vocal-simfonic, jazz, pâna la zonele aventuroase ale avangardei. Fapt semnificativ, îmbucurator, Oschanitzky a fost comentat pe parcursul simpozionului de trei participanti care i-au subliniat rolul de ilustrator si de autor al muzicii cu drepturi egale, în unele cazuri având merite chiar superioare scenariilor.

Pe planul informatiei si al comentariului evocator, categoria muzicii ca ilustrare fidela a subiectului filmului a fost analizata de muzicologi din Irlanda, Marea Britanie, Grecia, Lituania, Finlanda, care au informat despre evolutia tandemului film-muzica în tarile lor.

Înca mai demn de atentie si meditatie a fost raportul ideologie-muzica de film cultivat în regimurile autoritare din fosta URSS si din alte tari comuniste. Ar putea fi avansata întrebarea în ce masura au cunoscut cercetatorii vest-europeni, cei americani realitatile cotidiene si culturale din zona autoritara a Batrânului Continent, pentru a le comenta adecvat? Prezent la trecute simpozioane organizate în acelasi cadru institutional bucurestean, regretatul muzicolog Richard Taruskin a fost urmat saptamâna trecuta de Philip Ross Bullock de la Universitatea din Oxford, si el împatimit cercetator al vietii, al creatiei lui Dmitri Sostakovici. Comunicarea sa despre cazul filmului Katerina Izmailova (1966), pentru care Sostakovici a realizat adaptarea propriei opere ce a purtat initial titlul „Lady McBeth din districtul Mtensk” (1936), a oferit înca odata raspunsul. Urmare a succesului cu totul special pe care l-au avut simfoniile lui Sostakovici în Statele Unite ale Americii înca din perioada interbelica a secolului trecut, în consecinta interesul celor mai importanti dirijori din acea zona, care efectiv se întreceau sa obtina de la Moscova drepturile de interpretare, viata compozitorului sovietic, mult tributara fluctuatiilor politice violente din tara sa, a stimulat curiozitatea jurnalistilor, muzicologilor, bibliografia ce îl priveste ajungând acum la peste 40 de volume la care se adauga filmele documentare si productia de lungmetraj Testimony (Marturia), creatia regizorala a lui Tony Palmer avându-i ca interpreti principali pe Ben Kingsley, Sherry Baines si Robert Stephens (1988).

La fel de interesanta s-a dovedit comunicarea lui Kevin Bartig de la Universitatea de Stat din Michigan despre avatarurile politice ale filmului Ivan cel Groaznic, avataruri provocate de dictatorul Stalin, film a carui muzica a fost compusa de Serghei Prokofiev. Profesionistii, cinefilii români cunosc filmul lui Serghei Eisenstein, dar muzicologii si melomanii înca nu au la dispozitie bibliografia româneasca importanta dedicata compozitorilor Sostakovici si Prokofiev. Iata de ce simpozionul de saptamâna trecuta a fost o fereastra deocamdata întredeschisa spre subiectul ce merita cunoscut si la noi pe masura importantei sale.

 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor

Citește toată știrea

Un domeniu încă nou de cercetare în românia: muzica de film (I)
Publicitate