Publicitate

Proiecte precum IMEC au meritul de a sublinia si de a marca recunoasterea de catre Occident a nevoii ca relatia cu Sudul global sa fie una echilibrata.
Summitul „Grupului celor Douazeci” (G20) desfasurat la New Delhi în zilele de 9 si 10 septembrie ar fi trebuit sa ofere reprezentantilor marilor puteri economice ale lumii o buna ocazie de a încerca dispersarea aglomerarii noroase din politica internationala. În mare masura, atentia observatorilor s-a concentrat asupra relatiei sino-americane, chiar daca neparticiparea presedintelui chinez Xi Jinping a temperat din start asteptarile prea optimiste. Din câte se pare, totusi, ambele parti doresc atenuarea tensiunii si mentinerea unui anumit nivel al fluxurilor economice si comerciale, pe fundalul competitiei pentru influenta regionala si globala.

Autoritatile de la Washington au dorit ca turneul est-asiatic al presedintelui Biden sa semnaleze atât Beijingului, cât si partenerilor regionali mai mult sau mai putin apropiati ca America este pregatita sa ofere alternative la îmbratisarea sufocanta a Beijingului. Astfel ar putea fi privit si proiectul intitulat „Coridorul Economic India – Orientul Mijlociu – Europa” (IMEC), printre ai carui initiatori se numara SUA, UE, India si Arabia Saudita, si pe care analistii l-au definit din start drept un rival al „Beltand Road”, tentativa chineza de a reface, la parametrii secolului XXI, vechiul Drum al Matasii.

Ar fi vorba, în cazul IMEC, de generare a unor ample fluxuri de marfuri si energie (nepoluanta) între India si Europa, având ca punct de tranzit Orientul Mijlociu, care sa fie sustinute de o infrastructura terestra si maritima adecvata. Evident ca o astfel de initiativa, presupunând ca scopurile ei ar fi atinse integral, ar contribui semnificativ la dezvoltarea regiunilor „traversate” de IMEC. Foarte importanta ar fi stimularea modernizarii economiei indiene, înca marcata de mari discrepante între sectoarele performante si cele (înca) înapoiate, precum si oferirea unui nou impuls catre diversificarea celei saudite, în directia scaderii dependentei de sectorul petrolier. Dar, ca întotdeauna, astfel de rezultate nu pot fi asteptate decât pe termen mediu sau chiar lung, iar obstacolele pot aparea la tot pasul.

Comparatia cu „Beltand Road”, devenita aproape obligatorie, ne permite sa identificam câteva diferente politice majore. Chiar daca se poate specula – si se speculeaza – pe tema intentiei SUA de a consolida o axa transregionala de parteneri, este evident ca nu exista acel cleste (aparent benign) pe care îl foloseste China pentru a-i tine aproape pe ai ei. Coridorul definit de IMEC nu include, asa cum se întâmpla în cazul „Beltand Road”, state si economii ce risca sa devina „cliente” ale actorului-forte, China comunista. De fapt, doua dintre nodurile cele mai importante ale retelei IMEC, India si Arabia Saudita, sunt tari ce încearca sa-si afirme transant identitatea si sa-si maximizeze autonomia pe arena internationala. India este membru fondator al grupului BRICS, alaturi de rivali declarati ai Statelor Unite, iar Arabia Saudita a fost invitata sa adere.

S-ar putea ca initiativa IMEC sa derive si din îngrijorarea SUA si UE fata de posibila reorientare a unor parteneri cheie non-occidentali, între care Arabia Saudita si celelalte monarhii bogate din Golf. Dar, iesind din aria definita de IMEC, este un fenomen care se observa si în alte regiuni, cum ar fi Africa si America Latina. Reorientarea nu înseamna neaparat ca aceste tari vor adera la o coalitie anti-occidentala, „revizionista” – în sensul schimbarii datelor esentiale ale ordinii internationale. Ea se poate materializa – si, probabil, se va materializa – printr-un joc pragmatic si egoist, fara a mai vedea în SUA partenerul obligatoriu si decisiv. Cu atât mai semnificativa este, în acest context, o initiativa precum IMEC: guvernele de la New Delhi si Riyadh se pot mândri cu calitatea de membri-fondatori, participa de pe picior de egalitate cu tarile occidentale la definirea prioritatilor – si asa mai departe.

Proiecte precum IMEC au meritul de a sublinia si de a marca recunoasterea de catre Occident a nevoii ca relatia cu Sudul global sa fie una echilibrata. Ascensiunea unor state non-occidentale importante nu le-a atenuat frustrarile fata de o ordine mondiala (e drept, în curs de remodelare) în care se simt marginalizate. Recunoasterea lor ca participanti legitimi, fara lectii de comportament si de moralitate din partea Occidentului, ar putea fi o solutie de moment si, totodata, o modalitate prin care Occidentul sa câstige timp pentru a se obisnui cu ideea ca lumea s-a schimbat, iar optimismul începutului anilor 1990 nu se va întoarce.

Citește toată știrea

Un nou coridor transcontinental: promisiuni şi rezerve
Publicitate