„Carantina a fost, pentru mine, arest la domiciliu, cu vizite regulate ale ofiterilor de probatiune. Am cazut în prostratie. Ma arat acum, la usa, numai în chiloti îngalbeniti, desirati, asimetrici… Halucinatiile nu au întârziat sa apara. Asa cum vedea Macbeth pumnalul urmarindu-l, eu vad un costumas de prunc neîntarcat, cu o gaura în piept, dansându-mi macabru în fata ochilor. Ma cuprinde de dupa gât cu pantalonasii lui prevazuti cu papucei… Nu mai rezist. Am luat toporul din debaraua cu scule. Am hotarât sa ma apar. Orice-ar fi!”
Am un amic,Timon Slefuteanu, profesor universitar, care se îmbraca elegant. Poarta papion si costume fine, pe care le asorteaza cu pantofi din piele scumpa. Unii îl acuza pe Timon ca nu ar avea proprietatea rigorilor vestimentare, aparând, atât în amfiteatru, cât si la piata, în frac. Se sugereaza ca, în spatele compulsiei de dandy, s-ar ascunde o anumita presiune emotionala, vecina cu psihopatia. Cei rai de gura pretind chiar ca nu s-ar mira sa-l vada pe Slefuteanu decompensându-se într-o buna zi. Si-l imagineaza rasarind pe coridoarele pline cu oameni, aranjat ca un print, dar înarmat cu un topor. Cu o grimasa de papusa mecanica, va lovi atunci sârguincios, sustin ei, în dreapta si în stânga. Trecerea cursurilor online (în pandemie) a pus capat speculatiilor, dar, într-o zi, am primit un mesaj alarmant de la colegul nostru. „Codrine”, scria el acolo, „vreau sa te vad pe Zoom. Simt ca o iau razna.
Tu analizezi nevrozele prizonierilor lagarului academic si, de aceea, ma poti ajuta.” M-am conectat la ora stabilita. În ecranul calculatorului s-a itit un Slefuteanu descompus, lipsit de eleganta care-l consacrase. „Nu mai rezist, am halucinatii, trebuie sa vorbesc cu cineva care ma întelege!” si-a început Timon tirada. „Sunt disperat. De când predau în regim online, nu mai am forta sa ma îmbrac exemplar. Eleganta nu reprezinta pentru mine un moft, ci o forma de terapie. Sunt traumatizat de trei decenii si doar asa reusesc sa-mi tin angoasele în frâu. Ca tânar preparator, am iesit, în 1990, în Germania, alaturi de doua colege de Catedra mai în vârsta. Un profesor a avut grija de noi. Ne-a plimbat, ne-a hranit, ne-a bibilit. Într-o seara, ne-a invitat la cina, la el acasa. Si neamtul, si nevasta-sa, erau îmbracati ca pentru Concertul de Anul Nou. Lumânari pe masa, argintarii si cristaluri. Felul principal: foundue au fromage suisse. Introduceam niste tepuse metalice, cu crutoane înfipte în vârf, într-un castron imens, în care, la flacara de lampita, se topea, prin fierbere, brânza în vin. Deodata, sotia profului se ridica si spune: ‘Am o surpriza pentru voi! Niste hainute strânse de vecinii nostri ca ajutoare. Auzind ca avem invitati români, au insistat sa vi le dam voua.’ O data o vad pe baba ca merge sprintena în podul casei de unde se întoarce cu un sac gigantic de boarfe. Avea aerul enigmatic al matroanei versate, alunecoase, aflate pe punctul de a-ti oferi domnisoara cea mai selecta din stabiliment.”
Slefuteanu a facut o pauza, apoi si-a reluat povestea: „A varsat continutul sacului în mijlocul sufrageriei. S-a format un morman sumbru, moale, de culori incerte. ’Luati, probati!’ a zis. Colegele mele s-au repezit ca doi hultani asupra rufelor. Si leii smulg halcile de carne din trupul antilopei vânate cu mai multa gratie decât trageau ele de fiecare elastic. Scoteau, cu grabire, din movila textila, diverse orori pe care si le asezau, cochet, pe deasupra hainelor proprii. Am apucat sa percep pe retina câtiva chiloti îngalbeniti, desirati, asimetrici si un costumas de sugar cu o gaura arsa în piept (facuta pesemne de un fier de calcat, dar care mie mi-a parut a fi urma unui glont). Am ametit si am cazut cu capul în castronul cu brânza fondue. Din fericire, m-a extras la timp profesorul, apucându-ma hotarât de freza, aidoma apasului gata sa ia scalpul unui inamic. Am ramas cu halucinatii si anxietati. M-am vindecat întrucâtva doar atunci când am avut inspiratia sa ies din spirala care cauzase marasmul – din tabloul vestimentar, cum ar veni. Am început sa-mi pun înaintea ochilor, exclusiv, haine frumoase si elegante care, treptat, au sters viziunile horror ale acelei seri. Vreme de treizeci de ani, m-am îmbracat constant ca un lord englez. Nu din vanitate, ci de nevoie. Terapeutic. Si a venit aceasta nenorocita de pandemie! Am încercat sa supravietuiesc. M-am luptat cu barbatie. Nu doream sa fiu anihilat de un virus. Am umblat în casa, un timp, pus la patru ace. Din pacate, m-au reclamat la Jandarmerie niste curieri care veneau pe la mine cu diverse comenzi. Cica n-as fi respectat carantina, fiind singurul lor client care asteapta livrarile împopotonat si nu în pijama (ca toata lumea), semn clar ca as fi sosit proaspat de la petreceri cu iresponsabili fara masca. Jandarmii i-au crezut, mi-au ars o amenda de mi-au sarit capacele, ba si niste perechi de palme, la protestele mele absolut justificate, si au hotarât sa ma verifice periodic. Carantina a fost, pentru mine, arest la domiciliu, cu vizite regulate ale ofiterilor de probatiune. Am cazut în prostratie. Ma arat acum, la usa, numai în chiloti îngalbeniti, desirati, asimetrici… Halucinatiile nu au întârziat sa apara. Asa cum vedea Macbeth pumnalul urmarindu-l, eu vad un costumas de prunc neîntarcat, cu o gaura în piept, dansându-mi macabru în fata ochilor. Ma cuprinde de dupa gât cu pantalonasii lui prevazuti cu papucei… Nu mai rezist. Am luat toporul din debaraua cu scule. Am hotarât sa ma apar. Orice-ar fi!”
Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi