Publicitate

Daca Gheorghe Asachi a fost directorul fondator al Arhivelor Statului Moldovei, Vasile Alecsandri a fost, probabil, cel mai literat director al acestei institutii în secolul al XIX-lea, astfel încât, la sabatoarea celor 190 de ani de activitate neîntrerupta a arhivelor, merita a fi pomenit si din aceasta perspectiva.
Printre multele slujbe si demnitati pe care Vasile Alecsandri le-a onorat cu numele sau în Principatul Moldovei, în Principatele Unite si apoi în România, a fost si aceea de arhivist. Arhivist al Statului, adica cel care conducea Arhivele Statului Moldovei, numit fiind de domnitor. La acea vreme, Arhivistul Statului era o slujba înalta care presupunea un rang boieresc, iar Alecsandri o obtine la 32 de ani, în 1850, având în vedere ca primise deja, din 1841, si înaintarea în rang de la comis la spatar. Cum sarbatoarea de 190 de ani de functionare necontenita a arhivelor iesene este un bun prilej de arheologie documentara si de analiza retrospectiva, as cere îngaduinta cititorului sa dau glas, peste secole, lui Nicolae Sutu, consilierului domnitorului Mihai Sturza Voievod, cel care îi face urmatoarea recomandare pentru înaintarea în rangul de spatar asa cum apare ea în documentele aflate si azi în pastrarea arhivelor:

« Prea Înaltate Doamne, cu privire atât a slujbii ce dumnealui comisul Vasile Alecsandri cu toata sârguinta si destoinicia împlineste de la anul 1839 pâna astazi, saf banilor scutelnicesti si a pensiilor si tânerea socotelilor în buna regula, dar mai ales în privire ca tânarul acesta si-au cheltuit o îndelungata vreme în sholile Parisului de la care s-au întors în Patria sa cu îndestula stiinta în literatura si alte epistemii, încât ca dupa îndemânarile sale au aratat si roduri priincioase Patriei sale si sa nadajduiesc si alti mai multi dupa îndeletnicirile la care necontenit jartfeste toata vremea cea sloboda a sa. (…) Apoi dumnealui comisul ar vrednici pentru slujba ce ocuparisasti la o înaintire de ce mai însamnatoare ca pentru o asa îmbratisare din partea ocârmuirii si dumisale comisul sa sa faca îndemn spre mai multa pe viitorime râvna în slujbele si în dezvalirea talenturilor sale în privinta Patriei» (transcriere si traducere Gh. Ungureanu).

La aceasta frumoasa scrisoare de recomandare domnitorul pune urmatoarea rezolutie: «Postelnicia, în privire celor cuprinsa în aceasta anafora si spre îndemnarea recomenduitului a spori în cele bune (s.m.) se miluieste cu rangul de spatar pentru care se va slobozi decretul cuvenit».

Spatarul Vasile Alecsandri va prelua conducerea arhivelor în primavara anului 1850, în vremea ultimului domnitor pamântean al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, pâna pe 22 aprilie 1853 când va demisiona exasperat de lipsa de interes a autoritatilor pentru rezolvarea sediului si necesarului pentru buna functionare, naravuri pastrate cu constiinciozitate pâna în ziua de azi de cei de sus…

Activitatea lui Alecsandri ca Arhivist al Statului a fost cercetata initial de Sever Zotta, care nu a gasit decât câteva documente semnate de Alecsandri, si definitivata pâna azi de Gh. Ungureanu, cel care duce mai departe cercetarile, utilizând si descoperirile lui A. Sacerdoteanu. Acesta, Director General al Arhivelor Statului de la Bucuresti, identifica, în arhiva Fundatiei Mihail Kogalniceanu din Bucuresti, câteva acte importante referitoare la subiect, inclusiv actul prezentat mai sus, publicând în Arhiva Româneasca un amplu articol intitulat chiar „Începuturile functionaresti ale lui Vasile Alecsandri”. Analizând activitatea acestuia la arhiva ieseana, Gh. Ungureanu, care estima rapoartele semnate de poetul de la Mircesti la „o suta si mai bine”, scria: „Numai în dos.1001 Tr.1756 op. 4997 se gasesc 9 lucrari dintre care doua scrise în întregime de Vasile Alecsandri: Proectul pentru regularea Arhivei Statului pe trei pagini mari însotite de un General tablou de toate actele adunate în pastrarea Arhivei Statului de la 1832 pâna la 30 Oct. 1850”.

Vasile Alecsandri s-a dovedit un conducator vrednic si vizionar în gestionarea arhivei pe care o socotea „o avere publica ce merita cea mai de aproape îngrijire a cârmuirei” fiind preocupat, de la bun început, de gasirea unui local potrivit pentru sediul si depozitele institutiei, care sa fie „trainic încapator si ferit de toate primejdiile ce ar putea aduce stricaciune actelor, precum umezeala, colbaitul, focul si celelalte”. Identifica un loc potrivit la manastirea Frumoasa, în casele si pivnitele domnesti ale lui Ghica Voda, dar „fiindca acest lacas a fost prefacut de catre calugari în sura si gainarie, de neaparata trebuinta este ca Departamentul Lucrarilor Publice sa se însarcineze cu dregerea numitului fost palat si sa se aduca în starea cuvenita unui local menit a cuprinde în sânul lui Documentele Tarii” (apud Gh. Ungureanu). A mai facut, de asemenea, rapoarte detaliate catre Departamentul Dreptatii (ministerul justitiei de atunci, care asigura suportul logistic si financiar al arhivelor) pentru „40 de rafturi pentru asezarea actelor ce stau înghesuite pe jos si care sunt expuse la feliuri de stricaciuni”. Fara niciun rezultat însa. Scârbit, va demisiona.

Dincolo de gustul amar al similitudinilor cu situatia ingrata de azi a arhivelor iesene, cred totusi ca e important de subliniat orizontul larg, polivalent, în care s-a manifestat unul dintre cei mai reprezentativi si ilustri pasoptisti, boier european luminat si scolit în Occident, devotat binelui public si extrem de riguros si aplicat în slujba tarii care, dincolo de virtutile sale literare, politice si diplomatice a fost si un exemplu de functionar public. La care s-ar cuveni meditat mai des.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor

Citește toată știrea

Vasile Alecsandri şi arhivele ieşene (II)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Publicitate