Ȋn miraculoasa, ancestrala poveste a locuitatii, cuvântul este arhitectura, întrucât deseneaza spatiul de existenta ȋn care ne definim fiinta. Am cautat în dictionarul explicativ al limbii noastre sensurile, dar mai ales originea cuvântului pamânt. Pe lânga multimea semnificatiilor datorate importantei acestui concept în orice limba, ȋntre ele acela de cel mai amplu spatiu de viata, am aflat cu mirare ca originea lui este latinescul pavimentum, cu întelesul de pardoseala. Acelasi înteles tehnic ȋngust îl are si ȋn vorbirea noastra de astazi în forma paviment.
Este adevarat ca între anii 106-275 dupa Hristos, aproximativ 20- din pamânturile locuite de daci au ajuns sub administratie romana si au suferit un proces de urbanizare. În acel timp s-au construit deci pavimente atât ȋn spatiile publice, cât si ȋn cele private. Dar prin ce fel de proces pavimentum ar fi putut sa înlocuiasca presupus nestiutul cuvânt al localnicilor pentru pamânt, chiar si la mare distanta de teritoriile administrate de romani, respectiv dincolo de Nistru?
Întrebarea adevarata este, daca populatia întinsului teritoriu locuit de daco-geti tot a fost romanizata, de ce nu a împrumutat cuvântul latin cu întelesul de pamânt, respectiv terra?
Fac aceasta introducere de neofit ȋn ale lingvisticii întrucât arta esentiala vietii, arhitectura, are nevoie de cuvintele vietii pentru a fi, nu doar înteleasa, dar creata ȋn spatiul autenticitatii. Prin urmare în limba noastra de astazi avem cuvântul paviment, tehnic, cu înteles precis venit din latinescul pavimentum si cuvântul pamânt ale carui întelesuri au nevoie de o pagina întreaga de descrieri si care, potrivit DEX-ului, îsi are originea tot în pavimetum.
Pentru mine, arhitect în cautarea sensului spatiului specific de viata, explicatiile DEX-ului sunt confuze, chiar incredibile daca ma gândesc ca acest pamânt l-a nascut pe Brâncusi, cu opera ale carei radacini în arta noastra populara veche, arhaica, sunt evidente. „Nu as fi nimic si nu as fi daltuit nimic fara Hobita, fara portile si fântânele ei, care au însemnat, pentru mine, o adevarata Academie de Belle-Arte”, spune sculptorul. Si tot el: „Eu am vrut sa înalt totul dincolo de pamânt. Eu am facut piatra sa cânte pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar si pentru cei orbi. Ceea ce va daruiesc eu este bucurie curata”.
Comuniunea dintre cuvânt, arta, arhetip într-o cultura anume, determina un mod de a gândi, de a desena spatii autentice. Doar ca acest mod de a gândi a fost, chiar în perioada lui de înflorire în România, secvential. Influentele, împrumuturile, pastisele au capatat deseori forma navalei sufocante. S-a întâmplat asta, poate, si din cauza faptului ca am putut crede ca un cuvânt atât de bogat, de necesar, cum este cuvântul pamânt ar fi putut fi un împrumut, fie el datorat civilizatiei romane, dar care nu este altceva decât un element tehnic, o parte de constructie chiar si neasemuit de frumoasa, pavimentum.
„Arhitectura este o sculptura locuita”, ne spune Brâncusi, iar locuirea nu este numai functie fiziologica întrucât are sens într-o realitate care „nu este reprezentata de forma lucrurilor”. Asa cum pavimentul este doar coaja în timp ce pamântul este o idee cu multiple întelesuri.
Daca relationam ideile brâncusiene cu opera lui întelegem de ce în scolile de arhitectura americane Brâncusi este tema fundamentala de cercetare si studiu si, evident, nu întelegem de ce în ale noastre aceasta tema lipseste.
Ceata aceasta persistenta peste sufletul românesc, ilustrata nefericit cu arhitectura si urbanismul din ultima vreme, se lamureste ȋn haosul societatii noastre democratice pe care Petre Tutea o descrie cu precizie: „Nu pot sa ramân indiferent la incapacitatea democratiei de a asigura selectiunea naturala a valorilor. Democratii gândesc corpul social aritmetizat: numara capetele toate si unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e parerea mea despre democratie. Prin ȋnsasi ordinea ei ideologica, democratia ȋl obliga pe idiot sa stea alaturi de geniu si sa-i poata zice «ce mai faci, frate?». Partea proasta este ca oamenii de exceptie pot ajunge captivi ȋn cirezile democratice. Ce decide masa are un caracter absolut, deoarece prin masa se exprima specia. Ȋn democratie, numai ȋntâmplarea naste un mare sef. Eu, cât as fi de aristocrat ȋn gândire, politic trebuie sa fiu democrat. Masa e absoluta, fiecare prost luat ȋn parte e un prost si atât. Dar toti prostii astia, luati ȋmpreuna, sunt un principiu istoric”.
Concluzia acestor idei, aparent disparate, este evidenta. Arta statiului este oglinda sensibila a societatii. Oglindirile trecutului ne aduc ȋn imagine valori pe care nu le mai pricepem. Puterea de ȋntelegere s-a prabusit ȋn mediocritatea, chiar ȋn cretinism, care ne guverneaza ȋn toate structurile societatii. Suntem ȋntr-o ceata fara sfârsit fara a avea puterea reporterului de la BBC de a spune: „Canalul Mânecii e scufundat ȋn ceata densa, continentul este izolat”.
Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de solutii arhitecturale; a fost arhitect-sef al Iasului