Dan Grigore a împlinit recent, la 6 august, opt decenii de viata. Este un nonsens, mai blând spus o gluma, sau, mai adevarat, vrerea Creatorului care a dorit sa aseze în vasul slefuit al unei fiinte umane inventivitate, virtuozitate, întelepciune, climatul proaspat al tineretii spirituale. Sunt impresiile ce te stapânesc ascultând pianul, cuvintele lui Dan Grigore.
Prima receptare a modului sau de a cânta poate fi tributara relatiei contradictorii dintre virtuozitatea instrumentala acrobatica si relativitatea captarii sonore. Asa l-am perceput în ocaziile dintâi. „Deschiderea” a fost Concertul în si bemol minor opus 23. Deasupra portativelor partii a treia, Ceaikoski a precizat „allegro con fuoco”. La începutul deceniului 1970-’71, Dan Grigore si-a imaginat ultimul, poate cel mai spectaculos episod al lucrarii, ca o jerba de flacari înaltate rapid, multicolor, ca o pulbere de scântei coplesind ascultatorul cu virtuozitatea paganiniana expusa pe clape. Orchestrei i-a ramas rolul complicat de a urmari solistul în cursa ametitoare, de a nu-si pierde suflul, de a nu-i periclita avansarea cutezatoare spre acordurile finale grandilocvente.
A doua experienta ca auditie a fost mediata de albumul discografic publicat la „Electrecord” aproximativ în acelasi segment temporal (1974), serie de imprimari ce cuprinde Studii, Scherzo-uri, Preludii de Frédéric Chopin si Claude Debussy. Regizorul muzical Ben Bernfeld a eliminat atunci zgomotul circulatiei intense vecina Casei Scânteii din Bucuresti, dar, fara sa doreasca, a imprimat sunetului muzical caracterul neutru, aproape lipsit de nuante, putin adecvat muzicii lui Claude de France (Debussy), neîmpliniri evidente cu toata finetea, profunzimea si claritatea de tip romantic-impresionist pastrate de Dan Grigore. Este un exemplu semnificativ în privinta comuniunii ce trebuie respectata dintre arta muzicala si arta de a înregistra desfasurarea sunetelor culte, pentru ca este – se impune subliniat – o arta.
Celor doua experiente de început le-au urmat auditiile încântate, carora le-am pierdut numarul. Dar impresiile au ramas stabile. În primul rând alta relatie, aparent contradictorie, a traditiei cu noutatea. Traditia reprezentata de un stil componistic-interpretativ pastrat aproape imuabil în acceptia generatiilor succesive de muzicieni si melomani. Documentându-ma din nou recent si pentru însemnarile despre regizorul Andrei Serban1, i-am aflat cuvintele privind semnificatiile împietrite si cele vii, creatoare, ale termenului „traditie”. Nu le-am citat atunci, le citez acum pentru ca adevarul este luminat deplin:
Evolutia oricarei montari care o rupe cu traditia e menita sa înfrunte tot felul de furtuni. Spectatorii „specialisti” de opera sunt în majoritate destul de conservatori, caci admira traditia si accepta doar ce e cunoscut sau, mai bine zis, ce vor ei sa recunoasca, refuzând din principiu orice e diferit. Poti sa-i surprinzi, dar surpriza trebuie sa fie una relativa si le trebuie mult timp sa se obisnuiasca apoi cu ea. Pe drept cuvânt spunea Nietzsche ca „alegem din obisnuinta si comoditate sa ne placa doar ceva cu care suntem familiari”. Nu suntem liberi, dar suntem comozi.2
Daca eliminam referirea la genul „opera”, conceptia de o viata a lui Andrei Serban se potriveste oricarui creator autentic, deci si interpretului partiturii elaborata în epoci trecute. Este motto-ul ce guverneaza, la fel, viziunea pianistului Dan Grigore. Domnia sa îi „vede” pe Scarlatti, Bach, Mozart, Chopin, Brahms ori Debussy nu „pozând” între ramele de tablou ale epocilor în care au trait, ci într-o virtuala, dar credibila „fotografie de grup”, conversând cu naturalete. Pentru ca, îmi marturisea:
Am o idee, poate cu totul scandaloasa, despre vechi si despre nou. În primul rând, cred ca toate capodoperele sunt contemporane. Între ele si cu noi.3
Mozart-ul meu întinde mâna mai mult spre Beethoven decât se postuleaza în general în istoria muzicii. De altfel, eu cânt Concertul în re minor cu cadentele lui Beethoven, care îl cânta el însusi. Si-a scris propriile cadente. Îl simt pe Mozart atât de aproape de Beethoven deoarece Beethoven a simtit nevoia sa le compuna pe ale lui pentru acest concert, ca si cum Mozart îl invita sa treaca „podul” catre stilul lui. […] Aparent sunt mari dihotomii. Unele insule, sau forme de relief, sau straturi de la anumite adâncimi ale unor anumite medii acvatice fac parte foarte bine dintr-un mare univers integrat. Numai în aparenta sunt îndepartate sau antagonice.4
Este de meditat asupra ideii lui Dan Grigore despre unii compozitori din trecut care ajung în vremea interpretilor de azi pentru ceea ce le ofera, peste timp.
Am o ipoteza în legatura cu Brahms. Este singurul compozitor în ale carui concerte mai mult primesti decât dai. Niciodata nu oboseam cântând Concertele 1 si 2, cum obosesc în cazul lui Ceaikovski. La el, cascadele de virtuozitate consuma foarte mult fizic. La Brahms greutatea fizica este compensata prin puterea de iradiere a muzicii, care îti întoarce înzecit, însutit din ce îi dai.5
Dan Grigore se impune ascultat mai întâi cu luciditate pentru întelegerea justa a libertatilor aparent contradictorii la care adera. Domnia sa a avut usurinta tehnica naturala, sprijinita pe studiul riguros. Nu a fost adeptul principiului pedagogic legat de numarul mare al orelor petrecute la claviatura. A redat pasajele de bravura tehnica în tempo-uri ultrarapide ce taie rasuflarea ascultatorului impresionat numai de virtuozitate. Dar secventele de acrobatie alterneaza cu cele în care dramatismul, chiar un anume fior tragic modifica starea interioara a muzicii, a celui ce asculta, sporindu-i diversitatea, în consecinta si caracterul atractiv prin elementul epic al „spunerii”, al desfasurarii muzicale. Contrastul brusc nu este o ruptura, ci o lumina mai directa asupra dramaturgiei partiturii. Acest contrast binevenit si bine argumentat are un efect dublu: stralucirea aproape orbitoare a virtuozitatii pianistice seduce publicul ce doreste performanta „la vedere”, dar îi atrage repede atentia ca substanta muzicii este impregnata de climate poetice, de gânduri profunde nu întotdeauna fericite. Aici se reveleaza legatura cu arta lui Andrei Serban, înainte citat, pentru ca Dan Grigore este, la fel, adeptul si maestrul surprizei. Dar, iarasi la fel, adeptul surprizei cu tâlc, ce contribuie substantial la închegarea si mentinerea vocatiei dramaturgice a textului, a interpretului.
Surprizele frapante, acel altfel negat de puristii intratabili, de traditionalistii severi, se supun în cântul sau logicii depline, cautarii pasionate a adevarului din muzica – nemachiat, needulcorat, cu toata alternanta de tristeti, dramatisme, bucurii, inocente, frumuseti din care a fost si este plamadit. Asta înseamna arta lui Dan Grigore.
1Andrei Serban – sclavul si stapânul surprizei, Ziarul de Iasi, 5 iulie 2023
2Volum citat, pp. 69-70
3Alex Vasiliu – Confesiuni improvizate, Junimea, 2015, p. 49
4Alex Vasiliu – Civilizatia Muzicii, Radio Trinitas, 7 si 14 august 2010
5Op. cit. la nota 4.
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor