Nu stiu cum se face, dar când vine vorba, întâmplator sau nu, despre I.L.Caragiale, vorbaria nu face o imediata trimitere la complexa lui personalitate literara, manifestata în calitate de: dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, director de teatru, comentator politic si gazetar român, asa cum este ea perceputa, în fapt, de catre istoria si critica literara româneasca, care-l aseaza cu pretuire în rândurile celor mai importanti scriitori români, ci la una mai degraba popular încetatenita de-a lungul timpului, cunoscuta îndeobste sub apelativul de … „nenea Iancu”, cel cu… „o scrisoare pierduta”.
Daca „nenea Iancu” este asocierea întruchiparii proprii a autorului într-unul dintre personajele „momentelor si schitelor” sale, acela a „unui bucurestean însetat, aflat mereu în cautarea unui amic spre a face politica la o bere si un mizilic”, asocierea „scrisorii pierdute” este cea a succesului piesei cu acelasi nume, pe care Caragiale l-a repurtat chiar de la premiera acesteia, din 13 noiembrie 1884, la Teatrul National din Bucuresti, fiind o savuroasa comedie de moravuri sociale si politice, ce demasca fara menajamente farsa alegerilor vremii sale, continuata si-n ziua de astazi, cu aceleasi pacate si steriotipii politice. Uzitarea împreunata sau separata ale celor doua denumiri asociate numelui sau reprezinta poate cea mai elocventa dovada a actualitatii operei lui Caragiale, mai ales si acum când, iata, pe rabojul timpului se marcheaza cu majuscule cei 170 de ani de la nasterea sa.
George Calinescu, socotit unul dintre cei mai reprezentativi istorici si critici literari români, îl aseaza pe I.L. Caragiale pe piedestalul celui mai mare dramaturg român din toate timpurile, chiar daca opera sa dramatica are la activ doar noua piese de teatru. În lucrarea sa de referinta „Istoria literaturii române de la origini si pâna în prezent”, Editura Fundatiilor Regale, 1941, G.Calinescu îi acorda vietii si operei literare a lui Caragiale o abordare larga, cuprinsa în capitolul „MARI PROZATORI” si întinsa de-a lungul celor saisprezece pagini (p.431 – p.447) rezervate observatiilor critice ale acestuia, prezentându-l în chip definitoriu drept „naturalistul nostru prin excelenta”; denumire pe care o sustine cu autoritatea-i recunoscuta prin infailibile „judecati de valoare”, spicuite aleator:
– „Este la Caragiale un umor inefabil ca si lirismul eminescian, independent de orice observatie ori critica, constând în <caragialism>, adica într-o maniera proprie de a vorbi.”
– ”Caragiale este un scriitor obiectiv, dar nu este un scriitor indiferent — pare îngaduitor fata de personajele sale, dar nu arata trasaturile care-i fac pe oameni ridicoli, tratându-i cu ironie, punându-i în situatii absurde, grotesti, demontând mecanismele sufletesti si reducându-i uneori la conditia simplificata a marionetei.”
– „Teatrul lui e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectatorului efectul delirant pe care melodia operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul ia fraza, vrajit, din gura actorului si o continua singur. Replicile personajelor traiesc singure cu o pura viata verbala. Ele zugravesc misterios sufletul nostru volubil si ne reprezinta inanalizabil, desteptând simtul estetic nu prin curiozitate, la prima lectura, ci prin imposibilitatea de a le mai înlatura din constiinta dupa ce ne-am familiarizat cu ele.”
Iata cum vedea si Titu Maiorescu, creatorul si criticul “formelor fara fond” al Junimii, „Comediile domnului I.L.Caragiale”, în articolul sau publicat în 1885, ce va fi folosit drept prefata la volumul “Teatru”, editat de I.L.Caragiale în 1899:
– „Literatura adevarata, cu feluritele ei produceri, se poate asemana unei paduri naturale cu feluritele ei plante. Sunt si copaci mari în padure, este si tufis, sunt si flori, sunt si simple fire de iarba. Toate împreuna alcatuiesc padurea, fiecare în felul sau traieste si înveseleste ochiul privitorului; numai sa fie planta adevarata, cu radacina ei în pamânt sanatos. Comediile d-lui Caragiale, dupa parerea noastra, sunt plante adevarate, fie tufis, fie fire de iarba, si daca au viata lor organica, vor avea si puterea de a trai.”
Sa conchidem, deci, puterea traitoare peste ani si ani a scrierilor de duh caragialist lasate drept mostenire de suflet de … nenea Iancu. Si ce bogati ne putem simti, astfel!
În acelasi timp, urmând cu sfintenie traditiile românesti împamântenite, se cuvine la ceas aniversar sa-i depanam cu luare aminte firul biografic, împletit cu migala detaliilor de catre numerosii sai exegeti si întarit uneori de chiar autorul însusi, pentru a-i putea desprinde lesne, atât originea si sinusoiditatea vietii, cât si, mai ales, drumul parcurs întru dobândirea ilustrei sale personalitati scriitoricesti.
Dupa actualul calendar gregorian, Ion Luca Caragiale s-a nascut la 13 februarie 1852, în satul Haimanale (care-i poarta azi numele) de lânga Ploiesti, fiind primul fiu al familiei Caragiale, Luca Stefan – tatal, fiul lui Stefan Caraialis, bucatar în suita lui Caragea voda si Ecaterina Chiriac – mama, fiica a negustorului grec Luca Chiriac Karaboas. Cum se va vedea mai târziu, I.L.Caragiale „a facut toata viata caz de originile sale umile.” În realitate, tatal sau Luca avea rang de pitar si administra „numeroase mosii din judetul Prahova si din cele apropiate”, iar fratii sai, Costache si Iorgu Caragiale „faceau parte din elita teatrului românesc de începuturi; Costache fiind primul director al Teatrului National, înfiintat la Bucuresti în 1852.” De asemenea, „din familia extinsa a mamei sale faceau parte negustori greci putred de bogati, precum Ecaterina Mamolo.”
La vremea învataturii, în 1859, face primul an cu parintele Marinache de la Biserica „Sf.Gheorghe” din Ploiesti, iar pâna în 1864, face clasele primare II – V la Scoala Domneasca din Ploiesti, „unde l-a avut învatator pe ardeleanul Bazil Dragosescu, pe care-l va mentiona în schita memorialistica Dupa 5o de ani.” Urmatoarele trei clase, pâna în 1867, le face la Gimnaziul „Sf.Petru si Pavel”din Ploiesti, iar în 1858 a terminat clasa a V-a liceala la Bucuresti. „Fascinat de performantele teatrale ale unchiului sau, Iorgu Caragiale, actor si sef de trupa teatrala la Bucuresti”, solicita si obtine încuviintarea tatalui sau de a frecventa Conservatorul de Arta Dramatica, acolo unde celalalt unchi, Costache Caragiale, „preda la clasa de declamatie si mimica.” Însa, în 1870, survenind moartea tatalui sau, „este nevoit sa abandoneze proiectul actoriei si s-a mutat cu familia la Bucuresti, luandu-si cu seriozitate obligatiile unui bun sef de familie, în calitate de copist la Tribunalul Prahova” si, apoi, în 1871, propus de Mihail Pascaly, de sufleor si copist la Teatrul National din Bucuresti. Tot atunci îl cunoaste pe Mihai Eminescu, tânarul poet ce a debutat în Familia lui Iosif Vulcan, aflat si acesta sufleor si copist în trupa lui Iorgu; „întâlnire ce va fi una marcanta pentru istoria literaturii”.
Timp de un an, cât a fost angajatul teatrului, Caragiale a deprins (autodidact) toate cele de trebuinta unui viitor dramaturg: compozitia intrigii, importanta decorului si a costumelor, elemente de dictie si mimica, tempoul si autenticitatea actiunii.
La vârsta „când ajunsese un scriitor consacrat si celebrat de o tara întreaga”, Caragiale se va confesa surprinzator: „Nu am decât patru clase primare pe care pot sa le justific.” Mai târziu, într-o scrisoare catre Vlahuta, va marturisi: „am învatat atâta scoala câta, la limita, mi-ar fi ajuns sa ma pot apuca de învatatura dreptului – sa ma fac avocat.”
Debutul literar al lui Caragiale este plasat de „sursele biografice” în octombrie 1873, „când ziarul Telegraful îi publica rubrica de anecdote: Curiozitati”. Tot de atunci începe sa colaboreze la revista Ghimpele, publicând sub pseudonimele Car si Policar numeroase cronici apreciate prin „vivacitatea si verva lor de buna calitate”. În octombrie 1874, îi apare în Revista contemporana poemul Versuri, semnat cu numele sau întreg.
În 1877, anul Razboiului pentru Independenta, îl aflam pe Caragiale editor al revistei de umor, format de buzunar, Claponul, dar si conducator al ziarului Natiunea Româna. Tot pe atunci scrie în România libera foiletonul: Cercetare critica asupra teatrului românesc. Timp de trei ani, între 1878 – 1881, devine colaborator al ziarului Timpul, fiind coleg de redactie cu M.Eminescu si I.Slavici, la îndemnul carora începe sa frecventeze sedintele bucurestene ale Junimii, conduse de Titu Maiorescu, unde-si citeste din scrierile sale. Mai mult, în 1879, la Iasi, citeste la Junimea, ramasa în grija lui Iacob Negruzzi, piesa O noapte furtunoasa, care va fi publicata imediat în Convorbiri literare si tot acolo va fi publicata, în 1880, piesa într-un singur act: Conu Leonida fata cu reactiunea. La fel a procedat cu piesa în patru acte, O scrisoare pierduta, pe care a creat-o în perioada revizoratului sau scolar (1881-84) si pe care a citit-o în 6/19 oct. 1884, în prezenta lui Titu Maiorescu, sosit la Iasi cu prilejul sedintei aniversare a Junimii. Cum s-a mentionat, peste o saptamâna, la 13/25 oct.1884, aceasta s-a jucat în „premiera absoluta” la Teatrul National din Bucuresti, în prezenta Reginei, „înregisrând un succes extraordinar”, dupa cum s-a comentat în presa vremii.
La 12 martie 1885 s-a nascut Mateiu, fiul dobândit din relatia sa cu Maria Constantinescu, functionara la Regie, pe care tatal îl recunoaste si îl declara la oficiul starii civile, ocupându-se apoi îndeaproape de educatia viitorului scriitor. În ciuda legendei ratacirilor sale sentimentate, între care si presupusa seducere a Veronicai Micle, dupa casatoria sa, din ianuarie 1889, cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly, „scriitorul se dovedeste un strasnic familist, extrem de afectuos, un tata cu principii morale inflexibile, preocupat de viitorul copiilor sai si de viitorul lor profesional”.
Din aceasta casatorie au rezultat mai întâi doua fete, Ioana si Agatha, care s-au pierdut timpuriu, în 1891, din cauza difteriei, dar si alti doi copii, Ecaterina si Luca Ion, denumiti astfel dupa parintii sai; cei doi fii, Mateiu si Luca Ion, înscriindu-si mai târziu numele propriu în „dinastia” scriitoriceasca deschisa de celebrul lor tata.
Impresionat de stingerea prematura, din 15 iunie 1889, a lui Mihai Eminescu, Caragiale scrie si publica articolul În Nirvana: „Sa doarma în pace necajitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit; el s-a întors în Nirvana – atît de frumos cîntata, atît de mult dorita – pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.”
În 1888, Titu Maiorescu, ministru al Instructiunii Publice, îi ofera lui Caragiale, la cei 36 de ani ai acestuia, postul de director al Caragiale si fiul Mateiu Teatrului National. Din pacate, dupa o stagiune „sabotata de unele ziare bucurestene” este nevoit sa demisioneze în 1889, „desi dovedise evidente resurse de organizator”.
Cu toate ca prin numeroasele sale scrieri literare si gazetaresti I.L.Caragiale dobândise o valoroasa recunoastere scriitoriceasca, în 1891, Academia Româna nu-i acorda cuvenitul premiu pentru volumul sau Teatru, „sub pretextul ca piesele sale nu dadeau dovada de suficient patriotism(!)”.
În 1890 compune ultima sa piesa, Napasta, singura sa drama, cea care, dupa premiera din 3 februarie 1890, într-o distributie actoriceasca de exceptie: C.I.Notarra (Ion), Aristizza Romanescu (Anca), Gr.Manolescu (Dragomir) si Costin Marculescu (Gheorghe), a primit cronici defavorabile si mai apoi, în 1891, chiar si o …acuzatie de plagiat”, semnata cu pseudonimul de … „Caion”. Ajuns în instanta, scandalul de presa a fost anihilat de celebra pledoarie a lui Delavrancea, ce a infirmat cu elocinta plagiatul. Întristat peste masura, Caragiale rupe, în 1892, relatiile cu Titu Maiorescu si Junimea, „care nu l-au sustinut îndeajuns”, blamându-i în conferinta: „Gaste si gâste literare”, pe care o sustine la Ateneu, urmata ulterior si de o alta, intitulata: „Prostie si inteligenta”.
Este perioada în care I.L.Caragiale, pentru a-si spori putinele sale venituri pentru întretinerea familiei, înfiinteaza în ianuarie 1893 revista umoristica Moftul român, pe care o va si ilustra cu caricaturi si în care îsi va publica pâna în 1902, când revista îsi înceteaza aparitia, cele mai valoroase dintre dintre momentele si schitele sale. De altfel, în 1901, a editat volumul „Momente”, refuzat si acesta de la Premiul Academiei.
Urmând exemplul criticului C.Dobrogeanu Gherea, „antrepenor de succes al restaurantului din gara Ploiesti”, Caragiale, „satul de putinatatea câstigurilor din gazetarie”, se hotaraste sa intre si el …în berarie, precum mentioneaza Doris Mironescu. Astfel, în 1901, deschide pe Calea Victoriei beraria Gambrinus, mutata ulterior la parterul Hotelului Cismigiu, „frecventata de ziaristi, scriitori, politicieni si artisti”. De aici scriitorul îsi va „recruta” modele pentru scrierile sale umoristice. Curajos, mai deschide alte berarii pe strazile: Gabroveni, Selari, Piata Teatrului si una la Buzau, „din pacate, fara prea mult succes”. Pentru aceste investitii Caragiale a folosit mica renta anuala mostenita dupa moartea din 1885 a bogatei sale matusi dupa mama, Ecaterina Mamolo, sau „Momuloaia” (cum îi spunea el), stabilita arbitrar pâna la finalul procesului de partaj, care a durat vreme de 20 de ani.
Împlinindu-se, la 23 februarie 1901, un sfert de veac de activitate literara a lui I.L.Caragiale, un grup de prieteni i-au organizat un banchet omagial, prezidat de catre Petre Gradisteanu, devenit „national” prin participarea numeroasa a scriitorilor, artistilor, gazetarilor si oamenilor politici din toata tara, între care: Delavrancea, C.Mille, Tache Ionescu, Al.Ciurcu, Iancu Brezianu, care au si cuvântat. Cu acest prilej a fost editat si un numar unic de revista, cu opt pagini, intitulat: CARAGIALE, având pe coperti un desen de N.S.Petrescu si o caricatura de C.Jiquidi, iar în interior proza si poezii ale prietenilor sai. Pentru consemnarea evenimentului Caragiale si-a pus semnatura si data pe cea mai buna dintre fotografiile sale.
În 1905, „intrând în posesia mostenirii ce i se cuvenea de drept”, Caragiale, alege de buna voie, calea exilului în Germania, „fixându-si, în elegantul cartier Wilmersdorf din sudul capitalei germane, un loc frumos si curat, cu o clima agreabila si cu acces la toate avantajele civilizatiei, unde sa locuiasca împreuna cu familia sa”. Aici, petrece cu prietenii, face haz de „caraghioslâcurile presei române”, pe care o primea regulat si corespondeaza cu prietenii sai din tara. În anul „rascoalelor” din România scrie si publica la Viena pamfletul „1907 – din primavara pâna-n toamna”, un adevarat rechizitoriu al statului român de atunci: „Romînul numeste tara lui patria bacsisului si hatîrului. Cu asa parlamente se fac legi peste legi – cu asa administratie se aplica.”
Sa recunoastem, dar, actualitatea de peste veac a …zicerii lui nenea Iancu!
În februarie 1912, Caragiale refuza invitatiile venirii în tara pentru a participa la aniversarea sa de 60 de ani, neplacându-i … „festivismele”. Chiar si în lipsa, este sarbatorit si considerat, deopotriva, de catre teatrele, scriitorii si revistele literare românesti si nu numai, „cel mai mare scriitor român în viata!”
Bolnav fiind de arterioscleroza, în zorii zilei de 9/22 iunie 1912, I.L.Caragiale moare subit, fiind înmormântat acolo, în prezenta lui Gherea, Delavrancea si Vlahuta. La insistenta prietenilor din tara, dupa cinci luni, osemintele sale ajung la Bucuresti si, la 22 noiembrie 1912, are loc slujba prohodirii sale la Biserica „Sf.Gheorghe”, dupa care cortegiul funerar de mii de persoane a facut ocol prin fata Teatrului National si apoi a fost înmormântat cu onoruri la Cimitirul Bellu. Se vor împlini 110 ani de atunci…
Pentru posteritate, sa retinem cuvintele lui Delavrancea rostite la acel moment pios: „Caragiale a fost cel mai mare român din cîti au tinut un condei în mîna si o torta aprinsa în cealalta mîna. Condeiul a cazut, dar torta arde si nu se va stinge niciodata.”
Târziu de tot, abia în 1948, recunoscându-i ilustra personalitate, Academia Româna îi acorda lui Ion Luca Caragiale, reparatoriu, calitatea de… membru post-mortem.
La 170 de ani de la nastere si 110 ani de la vesnicia lui „nenea Iancu” Caragiale, sub semnul pretuirii si recunostintei sale, noua, românilor, câti mai suntem si câti vom mai fi, ne revine datoria sfânta a pastrarii pe mai departe a crezului sau nepieritor: „Traiasca frumoasa si cumintea limba româna! Fie în veci pastrata cu sfintenie aceasta scumpa Carte-de-boierie a unui neam calit la focul atâtor încercari de pierzanie.”
Mihai Caba