În cronica publicata marti 19 septembrie am evocat primul motiv ce l-a determinat pe Johann Sebastian Bach sa compuna una dintre capodoperele vocal-simfonice, Missa în si minor – lipsa banilor, nevoia urgenta a unui serviciu. Peste o jumatate de secol, în 1800-1801, Joseph Haydn, unul dintre corifeii clasicismului, a scris oratoriul „Anotimpurile” pentru ca i-a fost comandat si pentru ca succesul recent (1798) al oratoriului „Creatiunea” l-a determinat sa repete imediat experienta.
Nu numai în Marea Britanie, unde se bucura de popularitate, ci si în Germania (l-a ispitit exemplul înaintasului Händel, cu dubla cetatenie muzicala în aceste spatii culturale). Inspiratia, creativitatea, puterea de munca, rapiditatea elaborarii partiturilor complexe, de mari dimensiuni, au nutrit ceea ce este considerat actul secund al unei opere sacre. Termenul se justifica partial fiindca oratoriul precedent, „Creatiunea”, slujea ideii Demiurgului, iar cel tocmai terminat a fost dorit ca imagine a vietii pamântesti a oamenilor simpli pe parcursul celor patru anotimpuri. Însa termenul „opera” îsi pastreaza rostul pentru ca trio-ul solistic se evidentiaza prin arii de mare frumusete, lirice ori cu caracter dansant, multe usor de retinut. Arii despartite prin scurte recitative contrastante ritmic si ca atmosfera, pregatind auditorul pentru noul moment muzical: arie, duet sau tertet. Melodicitatea accesibila din care facilul este exclus, importanta acordata de compozitor orchestrei, pasajele scurte, atractive, în care instrumentele din ansamblu, solo ori în grup, se împartasesc din suvoiul melodic nesecat – totul se înscrie spectacolului muzical ce se urmareste cu placere dupa doua secole si un sfert de la prima „reprezentare”.
Am folosit ghilimelele spre a se potrivi termenului „spectacol” în sensul de atractivitate a substantei muzicale, dar „Anotimpurile” fiind tot un oratoriu, sunt lipsite de joc scenic. La început, succesul lucrarii a fost dublu: în fata elitei princiare vieneze si dupa o luna, în mai 1801, în fata publicului. Succesul a atins treapta a treia, perena, daca ne gândim la impactul oratoriului în viata muzicala de azi: ansamblul orchestral Il Giardino Armonico si Corul NFM din Wrocław au interpretat monumentala lucrare la Bucuresti în finalul unui turneu european. Amanuntul important în România ca publicul nu a aplaudat dupa fiecare act al celor doua parti mari din care este alcatuit oratoriul, aprecierea entuziasta de la final pledeaza pentru valoarea si atractivitatea opus-ului ramas de la batrânul, neobositul autor de capodopere Joseh Haydn.
Cultura, experienta ansamblului „Il Giardino Armonico” acumulate din 1985 pâna în prezent sub conducerea lui Giovanni Antonini, fericita alegere a solistilor – soprana Anett Fritsch, tenorul Maximilian Schmitt, basul Florian Boesch – au avut ca efect realizarea înca unui eveniment în Festivalul International „George Enescu”.
Tot un eveniment a retinut atentia în aceeasi seara de joi 21 septembrie: alte coordonate stilistice, alte climate sonor-afective, contrast total. Dorind sa conecteze publicul român la universul muzical compozit de secol XX, dirijorul Cristian Macelaru a selectat pentru programul din Sala Mare a Palatului lucrari de Pierre Boulez, Henri Duttileux si Igor Stravinski. Dorinta sa a avut ca motivatii experienta Orchestrei Nationale a Frantei în interpretarea lucrarilor de factura moderat sau radical moderna, cunoasterea temeinica a particularitatilor ansamblului pe care îl conduce ca director artistic din anul 2020.
Si programul oaspetilor francezi ar putea fi subintitulat „Cui îi (mai) este frica de muzica secolului XX?” Am schitat raspunsul într-o cronica precedenta, stimulat de iesirea creatiei moderne din ceea ce am numit „ghetto”-ul modernismului, ridicat la trecutele editii ale Festivalului, cu intrare libera anul acesta în concertele simfonice de aproape fiecare seara. Evident, familiarizarea Orchestrei Nationale a Frantei si cu particularitatile scriiturii muzicale cultivata de Pierre Boulez a avut joi seara la Bucuresti un rol fundamental în receptarea Notatiilor I, II, III, IV, VII. Dincolo de calitatile dirijorului performant care a colaborat timp îndelungat cu orchestre importante ale lumii, Boulez este unanim considerat unul dintre cei mai inventivi, mai influenti compozitori moderni, raspunzator de impunerea tehnicilor numite serialism, aleatorism, pionier al folosirii surselor electronice în compozitia academica. Mai mult decât interesanta mi s-a parut transformarea „Notatiilor” din varianta originala pentru pian (1949) în substanta bogata, marcata de contraste ritmice si timbrale, oricum spectaculoasa, gândita pentru orchestra simfonica (în doua versiuni, din 1945 si 1980). Dincolo de multiplele virtuti dramatice, lirice, de opulenta cromatica, muzicii i s-au inoculat evidente calitati plastice, asigurându-i-se, nu stim daca în mod voit sau nu, adecvarea comentariului ca ilustratie a filmului politist sau documentar. Multe productii difuzate acum de diverse posturi tv specializate demonstreaza potrivirea compozitiei academice romantice sau moderne subiectului, atmosferei scenariilor. Cele cinci Notatii admirabil puse în valoare de orchestra franceza sub conducerea lui Cristian Macelaru au ramas puternice stimulente pentru cunoasterea îndeaproape macar a unor opus-uri de Pierre Boulez. Cum sunt mai mult decât sigur ca numele sau nu va mai aparea prea curând pe afisele institutiilor noastre de concert, discurile, platformele digitale vor putea înlocui într-o oarecare masura absenta.
Asemanator oratoriului „Anotimpurile”, în care Haydn a contrabalansat momentele solistice vocale cu parti consistente melodic, dramaturgic, estetic rezervate ansamblurilor instrumental si vocal, compozitorul francez Henri Duttileux a aservit în anii 1983-1985 vioara comentariului orchestral. Dar viorii nu i s-a diminuat rolul important de element activ în structura Concertului datorita textului de intensa factura lirica, introvertita. Climatul liric din partitura subintitulata „L’arbre des songes” este transfigurarea obsesiei compozitorului pentru Copacul maiestuos – loc în care se aduna radacinile trecutului spre a se dezvolta eflorescent în zeci si sute de ramuri. Metafora corespunde realitatii unor tehici de compozitie structurate de-a lungul secolelor, ce pot forma astazi arborescenta stilistica. Important este ca opus-ul lui Duttileux nu a ramas o aglomerare eclectica de sugestii, de polifonie disonanta, de frânturi melodice, de ritm continuu schimbat si disconfort timbral, ci o meditatie, un climat spiritual-poetic netulburate – cele patru parti ale Concertului derulându-se fara pauza.
A fost meritul violonistului Augustin Hadelich si al orchestrei franceze de a fi asezat lucrarea, practic necunoscuta publicului român, pe podiumul celor care merita a fi reascultate.
Includerea „Ritualului primaverii” a completat si augmentat programul în mod exploziv. Totul a pledat pentru optiunea dirijorului si a ansamblului. S-a format o trinitate a creatiei franceze, cu înfatisari stilistice, cu moduri diferite propuse publicului de a recepta limbajul muzical reprezentativ pentru secolul al XX-lea, limbaj faurit de Igor Stravinski, Duttileux si Boulez. Stravinski – rusul, elvetianul, americanul, dar Stravinski francezul începutului de veac XX, învingatorul necredinciosilor parizieni din 1913 în virtutile creatiei moderne, învingatorul celor care astazi mai cred ca muzica s-a oprit dupa Beethoven. Ritualul primaverii – o culegere de melodii cu parfum arhaic si dezlantuiri orgiastice ale ritmului, de-a dreptul pagâne, cu explozii sonore seducatoare. O seductie pe care dirijorul Cristian Macelaru a stiut sa o retina în limitele spectacolului impunator, dar de bun gust.
Imagini preluate de pe contul de Facebook al Festivalului „George Enescu”
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor