Ceea ce merita câteva rânduri într-un editorial, fie si atunci când în tara si în lume se petrec lucruri importante, este rememorarea faptului ca violentele minerilor din anii 1990 au provocat victime, ca nu s-a facut cu adevarat dreptate sub aspect penal, ca nu s-au dezvaluit decât în prea mica masura conexiunile politice ale mineriadelor (observatie valabila mai ales pentru cele din 1998 si 1999) si, în fine, ca evenimentele tind sa fie uitate sau, mai rau, bagatelizate.
Pe 18 februarie se împlinesc treizeci si doi de ani de la începutul celei de-a doua mineriade post-decembriste – scurta si mai putin violenta decât cea care a precedat-o si, din pacate, si decât cele ce i-au urmat. Printre ele se numara si cea de la a carei izbucnire se împlinesc chiar astazi douazeci si trei de ani, din fericire ultima. În mod normal, aceasta informatie si-ar face cu greu loc într-o pagina sau într-un jurnal de stiri, date fiind nenumaratele subiecte relevante ale prezentului. Totusi, ea poate fi nucleul unui editorial, nu doar pentru ca suntem la mijlocul lunii februarie, ci pentru ca liderul de la acea vreme al minerilor din Valea Jiului, Miron Cozma, a fost distins cu Diploma de Onoare a Fundatiei Internationale „Omenia” (FIO), pentru „deosebite fapte de omenie si o viata pusa în slujba poporului român”.
Aceasta informatie, preluata si de Ziarul de Iasi (cu citarea unei surse media respectabile), este oferita parcimonios, fara repere temporale – ele nu se regasesc pe diploma respectiva si, în masura în care stirea se confirma, au o importanta secundara. Fara îndoiala ca ar fi interesant punctul de vedere al presedintelui-fondator, doamna Minodora Ilie, o prezenta bizara si pe alocuri comica în sferele puterii post-1989. Sau al unui alt semnatar, domnul Ioan Talpes, a carui specializare pe spionaj extern n-ar trebui sa-l împiedice sa sesizeze efectul mineriadelor asupra sigurantei nationale. Sau, în fine si cel mai trist, al doamnei profesor universitar Ecaterina Andronescu (PSD), printre ai carei studenti din anii 1990 s-ar putea numara si unii care sa fi fost agresati de mineri. În fine, am putea spune câteva cuvinte despre semnatura domnului Dan Tudorache, fostul primar (PSD) al sectorului unu, dar chiar nu mai este cazul. Ar trebui, totusi, sa stim daca semnaturile domniilor lor au fost obtinute printr-un abuz de încredere, spre exemplu fiind invitati sa semneze în alb mai multe cartoane de diploma, urmând ca seful executiv, doamna Ilie, sa completeze când si cum vrea numele premiantilor.
Dar, oricât de amuzante ar fi încercarea de a urmari parcursul politico-oengist al doamnei Ilie sau al fundatiei (sprijinita si apoi repudiata de Preafericitul Daniel) sau diversele scandaluri în care a fost implicata FIO, nu este cazul sa li se consacre un editorial, aici. În paranteza fie spus, decizia FIO în chestiunea Miron Cozma, daca se confirma indubitabil, ar trebui sa determine alte ONG-uri al caror nume include „omenie”, un cuvânt nobil si frumos, sa fie atente la posibilele costuri de imagine provocate de confuzia cu FIO. Si ar putea fi adaugat îndemnul pentru cititori sa reuseasca acolo unde autorul acestui text a esuat – sa gaseasca un website al acesteia din urma. Stim bine ca nu exista ONG care sa nu-si popularizeze site-ul, de pe care nu lipseste niciodata lista membrilor conducerii, cel mai adesea dublate de fotografii zâmbitoare, nici aceea a proiectelor organizatiei. Nu este normal ca un cetatean oarecare sa afle despre activitatea FIO doar din Ziarul din Muscel (la Câmpulung Muscel pare sa existe un important centru de operatiuni al FIO)
Ceea ce merita, însa, câteva rânduri într-un editorial, fie si atunci când în tara si în lume se petrec lucruri importante, este rememorarea faptului ca violentele minerilor din anii 1990 au provocat victime, ca nu s-a facut cu adevarat dreptate sub aspect penal, ca nu s-au dezvaluit decât în prea mica masura conexiunile politice ale mineriadelor (observatie valabila mai ales pentru cele din 1998 si 1999) si, în fine, ca evenimentele tind sa fie uitate sau, mai rau, bagatelizate. Ca exista destui români, inclusiv în rândul simpatizantilor mai vechi ai domnului Ion Iliescu, ai PSD si ai PRM, care considera si acum ca minerii au avut (cel mai adesea) dreptate si ca Miron Cozma a fost un detinut politic. Si, în fine ca asocierea cu acest personaj nu ridica nicio problema de imagine – pentru ca de problemele etice mai bine nu discutam.
Sa asteptam, totusi, informatii noi care sa completeze aceasta stire seaca si – slaba speranta – sa o infirme sau macar sa o nuanteze. Poate, cine stie, se va dovedi ca doamna profesor universitar Ecaterina Andronescu nu a ajuns chiar atât de departe si atât de jos. Desigur ca fostul detinut Miron Cozma are dreptul la viata publica, în conditiile legii, iar o organizatie neguvernamentala poate da diplome oricui vrea. Dar, daca printre sefii acelui ONG se numara politicieni, este fair game sa îi întrebam si pe ei, si pe colegii lor de partid, daca apreciaza si ei ca Miron Cozma si-a pus viata în slujba poporului român.