Marea doamna a penelului iesean, Viorica Toporas, a plecat la Domnul cu aceeasi discretie eleganta cu care si-a construit cariera artistica, vreme de aproape jumatate de veac. Artist nascut si nu facut, înzestrat cu o intuitie ferma a frumosului si un simt remarcabil al culorii, pictorita se înscrie în traditia mare a scolii iesene, reusind sa se impuna prin tenacitate, rigoare si daruire, trasaturi de caracter si personalitate cu radacini în lumea razasasca din Tara de Jos.
Dar orasul ei de suflet a fost mereu Iasul. Aici, în Cetatea de Scaun si în universul elitei intelectuale creatoare de arta si istorie, pictorita s-a reinventat în permanenta, inspirata de geniul locului, reusind sa-si deschida inima, sa gaseasca forma si culoarea potrivita si sa ramâna egala cu sine. Putem spune ca întreaga ei creatie artistica, începând de la prima expozitie personala de la începutul anilor 70 si pâna la cea mai recenta, din vremea pandemiei, are la baza un leit motiv de lumina si sensibilitate, reluat obsesiv în tonuri si forme reînnoite neostentativ, asemenea lui Maurice Ravel în celebrul sau Bolero. Nu a cautat inovatia cu orice pret, nu a fost tentata de experimentalism, întrucât nu si-a propus sa reinventeze limbajul artistic, ci sa exprime, libera de orice presiuni exterioare, felul ei adânc uman de a fi, de a concepe frumosul, de a iubi si a oferi bucurie semenilor. În frumusetea acestui filon uman identificam si sursele tematice ale picturii sale.
Personalitatea artistica a Vioricai Toporas sta sub semnul patosului euristic. Tematica generoasa, de o diversitate frapanta, aproape unica în peisajul iesean, dezvaluie fiinta ei romantica, niciodata dezmintita. Pictorita nu a avut teme preferate si nu a stârnit în slefuirea obsesiva a detaliilor. A preferat sa dea curs liber spiritului ei iscoditor si firii romantice. Pentru istoricul de arta, mai mult chiar decât pentru criticul de arta, impresia pregnanta pe care o degaja opera pictoritei este aceea ca nimic din ceea ce e uman nu i-a fost strain. Dar idealul clasicismului greco-latin, nascut din ideea de masura, armonie si umanism, nu intra în contradictie cu opera si cu personalitatea sa proteica si cu nelinistile sufletesti. Faimoasa cearta dintre clasici si romantici îi este straina artistei, ce nu a fost niciodata atrasa de teoritizari ori ideologii artistice la moda si efemere.
Pictorita nu a preferat nicio tema ori subiect, ci a cautat mereu întelesuri noi, inspirata de duhul heraclitic al miscarii perpetue, al curgerii ireversibile a timpului. În consecinta, a pictat cu egala pasiune si dragoste, o galerie nesfârsita de chipuri umane, peisaje, zidiri, naturi statice etc. Nu stii unde s-a simtit mai confortabil pictorita, întrucât a reusit sa-si marturiseasca dragostea egala pentru toti copiii ei de suflet – personajele tablourilor sale. Proteica si polivalenta, solara si exuberanta, laconica si baroca, pictura Vioricai Toporas este facuta sa placa si sa încânte privirea. Studiile ei libere de pictura s-au potrivit exact cu structura personalitatii. De aceea înclin sa cred ca studiile academice i-ar fi cenzurat elanul libertar. Iar libertatea launtrica razbate prin toti porii din pictura sa. Cine i s-ar fi putut opune? Regimul comunist în care a debutat si care ar fi putut sa o îmbie spre tezismul proletcultist? Libertatea artistului autentic e mai presus de constrângerile istoriei. Supusa canonului ideologic oficial si pedagogiei artei proletcultiste, actul artistic a devenit steril si nimetic în cazul multor artisti care au acceptat pactul compromitator cu regimul. Iar faptul ca Viorica Toporas s-a sustras canonului îndrituieste concluzia ca regimurile autoritare fac victime doar printre oamenii slabi.
Stilistic, pictura Vioricai Toporas se încadreaza traditiei istorice cuprinsa între impresionism si post-impresionism. Atmosfera tainica, lumina gratios filtrata, ce inunda peisajele autohtone, dar cu deosebire cele mediteraneene, din Italia, Spania ori Portugalia, exprima cu o infinita gratie si gingasie chiar starile ei sufletesti. De aici sinceritatea irepresibila pe care o degaja tablourile artistei.
Pictor îndragostit de Cetate, de oameni si de natura, Viorica Toporas va ramâne ca autoare a uneia dintre cele mai sensibile cronici sentimentale a Iasului. A iscodit Cetatea cu o curiozitate de istoric, i-a cautat locurile tainice, fatadele solemne ori curtile interioare saracacioase si s-a patruns de melancolia profunda a orasului care si-a pierdut cadenta într-un moment anume a istoriei. A iubit acest oras usor depasit de istorie cu o mângâietoare dragoste parinteasca. Cronica zidirilor iesene ar merita sa fie gazduita într-o colectie unitara la Muzeul Municipal Regina Maria, ca marturie a timpului, dar si a sufletului artistei, asa cum la Dresda sunt pastrate majoritatea tablourilor lui Canaletto.
În fine, omul este egal operei în cazul Vioricai Toporas. Generoasa cu semenii, exuberanta pâna la capat, îndragostita de viata si de arta, stiind sa daruiasca fara sa ceara nimic în schimb, curioasa asemenea unui copil, Viorica Toporas ramâne în memoria celor care au cunoscut-o ca o fiinta nobila si solara. Sutele de tablouri pe care si-a pus semnatura încânta azi privirile iubitorilor de arta din tara si din multe alte locuri din lume. Mai presus de premii si distinctii, de ordine si medalii ramâne opera ei perena si amintirea fiintei ei generoase. Mai avea multe de spus, lucra cu exemplara daruire la un album ce se voia sa fie un fel de opera omnia, era nelipsita de la evenimentele culturale, avea cultul prieteniei, stia sa încurajeze si sa sustina cu discretie si noblete. A fost un pedagog de vocatie si un artist cu har. Sunt convins ca asa o va consacra si istoria.
Mihai Dorin este istoric si publicist