Jurnalistul Cristian Tudor Popescu poveste într-un mod savuros despre momentul în care a fost instalat redactor-sef al Adevarului Literar si Artistic. CTP sustine ca numirea sa a fost de fapt un fel de pedeapsa. Mai jos redam integral textul publicat pe pagina sa de socilizare.
“Profesorul de cultura! Prin 1992, vara, am fost numit redactor-sef al Adevarului Literar si Artistic. De fapt, fusesem îmbrâncit în functia asta, dupa ce mi se luase departamentul Societate al Adevarului, la conducerea caruia fusese instalat un tovaras de nadejde, fost scânteist. De prea multe ori aparusera în pagina sociala articole în care nu numai ca nu se spunea „Nu ne vindem tara!”, dar se si explica de ce n-ar cumpara-o nimeni, în halul în care era. Greu de înghitit, ce-i drept, pentru publicul de atunci al Adevarului. Ca argumente pentru înlaturarea subsemnatului, fusesera aduse scrisori primite la redactie de la cititori indignati, care tipau: „Nu se poate sa apara astfel de materiale în ziarul nostru! E o rusine!”.
Asa ca, potrivit metodei de surghiun aplicate celor cazuti în dizgratie, primisem „alte însarcinari”. Adevarul Literar si Artistic – nume rechizitionat din interbelic – era un supliment de cultura al ziarului mare. Pe atunci, existau reviste de cultura, închipuiti-va. „Esti bun de redactor-sef la ALA, ca esti, asa, mai artist”, zisese Sergiu Andon, cu binecunoscutu-i zâmbet diabolic. Când am vazut cifrele de la difuzare, am înteles de ce eram trimis aici: ca sa-mi rup gâtul de tot. Returul publicatiei trecea de 70- din tiraj – 3 din 4 exemplare nu se vindeau. Ar fi trebuit închisa ieri.
Veneam în locul criticului literar Constantin Stanescu, un intelectual autentic si un om bun. Doar ca nu avea chemare sa conduca pe cineva nici spre ghiseul de plata a salariilor. Si pe cine! Colaboratorii revistei se numeau Ecaterina Oproiu, Iosif Sava, Dinu Sararu, Alice Manoiu, Magda Mihailescu…
Eu purtam, pe atunci, niste ochelari îngusti, cu rama subtire. Pe fata mea cutitoasa, ma faceau sa seman cu Tom Courtenay, comisarul feroce din Doctor Jivago. Fusesem trimis sa tai si sa spânzur.
Am citit mai întâi tot ce aparuse prin ALA. Singura care scria ce trebuia, cronica de film de nivel si totusi prizabila de catre un public mai larg, era Magda Mihailescu. Ceilalti bateau câmpii Elizeelor (Ecaterina Oproiu chiar la propriu, ea fiind ani în sir, în ceausism, singurul critic român de film invitat la Cannes), ca niste umbre vechi, incapabili sa-si revina dupa socul Decembrie î89. I-am spus domnului Stanescu ca nu dau pe nimeni afara din start. O sa am discutii cu fiecare; daca întelege ce trebuie sa schimbe ca sa putem creste vânzarea publicatiei, bine, mergem înainte împreuna, daca nu, ne despartim.
Cel mai flexibil s-a dovedit Dinu Sararu. I-am propus sa scrie despre vremea când era director la Teatrul Mic, despre culisele scandalurilor si coliziunilor cu conducerea de partid, legate de spectacole celebre ale teatrului. A acceptat imediat, cu entuziasm, aducându-mi si niste omagii, probabil din reflex, nerealizând ca eram eu Popescu, dar nu Popescu-Dumnezeu.
Ecaterina Oproiu oricum avea de gând sa plece. A sta de vorba cu ea era pentru mine o minune (nu lasam sa se vada asta), ivita din nostalgia serilor de Telecinemateca în care nu ma dezlipeam de chipul si inteligenta ei cinematografica scânteietoare. La un moment dat mi-a spus ca îi amintesc de Petru Dumitriu. Atunci mi s-a parut un compliment, Dumitriu, cu a sa „Cronica de familie”, e un scriitor mare. Apoi l-am întâlnit si m-am dezumflat – ca om, era greu suportabil. Peste câtava vreme, când gasirea dosarului de Securitate al Ecaterinei Oproiu a silit-o sa-si dea demisia de la CNA, am aflat ce era în el, dar de vazut, desi as fi putut, n-am avut inima s-o fac.
Iosif Sava a fost foarte direct: „Domnule Popescu, dumneata ai venit sa ne dai afara pe noi, astia din vechiul regim”. Am clatinat vag din cap: „Nu, domnule Sava, nici gând, dar ce scrieti dumneavoastra nu are text-appeal gazetaresc, ca noi asta suntem tinuti sa facem aici, gazetarie. Nu muzica, nu literatura, nu filosofie, gazetarie. În acest moment, ar fi nevoie de niste amintiri ale dumneavoastra din anii î50-î60, când s-au întâmplat multe în cultura româna si ar fi interesant de citit”.
M-a privit lung, pe deasupra ochelarilor: „Vreti, ca sa zicem asa, dezvaluiri, domnule Popescu, ca asta se poarta acum. Nu, n-o sa fac ce-mi cereti, eu o sa plec, si o sa ne întâlnim când va veti apropia de marea cultura. Caci, ceva îmi spune ca o sa ne mai întâlnim, domnule Popescu”.
Bineînteles ca n-am crezut. Si totusi, asa a fost. Peste vreun an, am scris un editorial în ALA cu titlul „Cultura fara ura”. A doua zi, cine ma suna, Iosif Sava. Ca si cum ne-am fi despartit prieteni, ieri. „Ei, vedeti ca v-ati întors la cultura, domnule Popescu! (nu m-a tutuit niciodata, nici în discutiile private, în ciuda diferentei de statura si de vârsta dintre noi). Îmi place foarte mult cum arata Adevarul Literar si Artistic. Vreau sa va invit sa veniti la Serata muzicala”.
Închipuiti-va ce însemna asta pentru mine. Aveam 30 si ceva de ani, eram mult mai putin cunoscut decât astazi, pe ecranul televizorului nu aparusem aproape deloc. La Serata, care dura nu mai putin de 3 ore si jumatate, erau invitati numai grei ai culturii, mult mai în vârsta decât mine, Manolescu, Liiceanu, Breban, Doinas, Paler, Paunescu…
Apoi, uimirea. Spus verde, eu îl dadusem afara pe Iosif Sava. Si acum, marele profesor de cultura ma chema la el fara niciun fel de resentiment. Nu eram obisnuit cu astfel de gesturi. A fost o lectie pe care n-am uitat-o niciodata.
Ce sa mai zic de felul în care s-a documentat pentru emisiune… Uimirea s-a dus spre incredibil când am constatat ca-mi citise ambele carti publicate si toate articolele din Adevarul si ALA. El, Iosif Sava, eu, un tânar dur si obraznic… Îmi vine asta în minte, uneori, când vreo jurnalina sau un jurnalici de astazi ma întreaba „Cum comentati?”, fara sa asculte ce raspund, gata sa scuipe alta „întrebare”.
Cu emisiunea aceea a început, asa zicând, cariera mea în televiziune. Iosif Sava a doborât orice record, invitându-ma de vreo 7 ori la Serate, mult mai mult decât pe oricine altcineva. Era al treilea om, dupa Ovid. S. Crohmalniceanu si I. D. Sîrbu, care avea încredere în scrisul meu, dar si în capacitatea de exprimare audiovizuala. El m-a facut sa nu-mi mai fie rusine pentru ca iubesc cultura mai mult decât viata. Iosif Sava ar fi împlinit acum 90 de ani. Si n-ar fi încetat sa ne dea Serate”, scrie CTP pe Facebook.