Cunoastem executia bugetara pe T1 din 2023 (publicata, cu dibacie, vineri înainte de 1 mai) – lipsesc, da, nu doar 20 de miliarde, ci si aderenta la programul de dezvoltare neîndoielnica pe care l-ar presupune implementarea PNRR.
Dar executia arata si altceva: adâncirea României în paradigma inechitatii fiscale si strâmbarea functionarii statului ca instrument al societatii (si nu invers, cum suntem pe cale sa ajungem noi), plus hazardul moral pe care finantele aceluiasi stat îl instaureaza în economie si deopotriva în societate.
Sa plecam de la cele trei adevaruri brutale ale acestei zile de 1 mai 2023 – adica la peste 33 de ani de la momentul care, odata cazut comunismul, ar fi trebuit sa fie instaurarea capitalismului liberal si a statului croit dupa acest model socio-economic:
1, În acest moment, Cresterea economiei românesti se face aproape exclusiv prin cresterea dezechilibrelor macroeconomice. Sa se observe ca, cu cât cresterea e mai mare, cu atât dezechilibrele se adâncesc, pentru ca ele asigura baza cresterii. Putem chiar spune ca o crestere mai moderata ne-ar mai tine deficitele în frâu si, odata cu ele, poate si dobânzile de neplatit la care am ajuns sa ne împrumutam.
2, Modelul socio-economic al României s-a schimbat în ultimii 15 ani, de la precedenta criza încoace: nu statul e facut pentru cetatean, ci invers: cetateanul obisnuit este folosit de catre un stat tot mai lacom, care, pentru a supravietui, mituieste categorii întregi din societate si economie pentru a asigura linistea si privilegiile reprezentantilor statului – acum si (mai ales) în viitor.
3, PNRR nu e doar o infuzie de bani pentru investitii si dezvoltare: e, în primul rând, o poveste despre repararea statului – mai bine zis statelor, caci de aia baza de pornire e implementarea unor reforme foarte naturale si aritmetice:
pentru ca nu doar România a luat-o razna în privinta eficientei statului, ci o buna parte din societatile europene, care se îndeparteaza mult de capitalismul liberal supravietuitor în SUA, de pilda: no free meal. În România, free meal cât cuprinde pentru aparatul de Partid, de servicii si de Stat.
Având în fata aceste trei adevaruri, la care mai adaugam trista realitate în care ne împinge executia bugetara pe T1, sa aruncam un ochi si în politicile iminente:
Guvernul (condus de PSD dupa rotativa) nu va gasi alta cale de adunat bani la buget decât crescând, prin introducerea impozitului progresiv (în etape) taxele la cei care deja le platesc pe munca, plus suprataxa de pâna la 1- pe marile companii.
Stim ce se urmareste, de fapt:
pe de o parte – când e vorba de companii – controlul asupra profiturilor care sunt expatriate dupa optimizari de tot felul si care – spune statul român – n-au cum sa fie mai mici de 1- din cifra de afaceri;
pe de alta parte, taxarea riguroasa a salariatilor din mediul privat, singurii producatori de valoare adugata pentru întretinerea statului – în beneficiul salariatilor de la stat protejati de orice criza.
Acesta este un hazard moral – practic, principiul dupa care functioneaza statul si societatea româneasca: hazard moral – adica acel contract social în care numai cei care platesc si se conformeaza duc întregul risc al crizelor si dezechilibrelor, ceilalti ramânând beneficiar neti indiferent daca se scufunda pamântul. ”Ceilalti”: angajatii de la stat + evazionistii de tote culorile care ramân în zona de evaziune cu complicitatea statului care-i mituieste astfel.
Cei 4 piloni pe care se sprijina hazardul moral dupa care functioneaza România si cum pot fi ei darâmati:
Trebuie spus, în primul rând, ca toate masurile pe care le pregateste guvernul (viitorul guvern) Ciolacu vizeaza doar o parte a societatii: partea care oricum plateste si a platit dintotdeauna: vizeaza salariatii declarati, economia transparenta si pe cei care spera înca la sanatatea contractului dintre stat si cetatenii sai.
Astfel ca cei 4 piloni care sprijina partea imorala a economiei si societatii sunt:
1, ”Grecizarea” celor mai ample sectoare de servicii din economia românesca.
Cetateanul/compania care lucreaza transparent si pe conformare fiscala va trebui sa plateasca suplimentar din cauza sectoarelor întregi din aceste servicii care nu mai opereaza decât pe ici-colo la oficial.
Toata tara construieste si renoveaza în draci – cu echipe care câstiga cu mult peste cât ar câstiga în strainatate, fara sa plateasca un leu contributii. O spun pe observatiile mele din ultimii 2 ani: un electrian ia 7500 de lei manopera la negru pentru instalatia unei case la care munceste singur doua zile jumate; doi insi iau 5000 de euro manopera pentru zugravirea unui apartament în câteva saptamâni fara sa platesca fiscului nimic; doi insi construiesc o magazie într-o singura zi si iau, fara niciun fel de taxe, 3000 de lei.
Toate acestea în conditiile în care salariul mediu e 4200 de lei si îl iau putini din economia transparenta si e nevoie de productivitate serioasa în spatele acestei sume.
Daca cineva crede ca asta e o joaca, sa adune zecile de miliarde de cât vând primele 10-15 firme de bricolaj si materiale de constructii din România si sa calculeze cât din aceste materiale trec în opera prin servicii la negru.
Înca: are cineva idee de câte miliarde se preumbla prin plicurile din sistemul de sanatate? Sau prin cele ale functionarilor aflati la pixul autorizarilor, avizelor, aprobarilor pentru orice?
La fel la serviceurile auto – ba, chiar la orice fel de forma din servicii: daca intrebi patronul de pret îti spune – sa zicem – ”asta face 1000 de lei”. Dar daca la final îi ceri factura, ti se spune de la obraz ca pretul pe care ti-l spusese era fara factura, si ca trebuie sa dublezi suma daca vrei acte.
Si totul se petrece sub nasul autoritatilor – pe site-urile care vând astfel de servicii functioneaza niste intermediari si plasatori de astfel de echipe – e-o industrie foarte organizata.
Industrii pe care le doare undeva de cota progresiva si de cresterea taxelor: ele traiesc cu vointa politica a statului care se bucura ca exista bani pentru consum în piata.
Dealtfel, economia subterana a României a ajuns la 29- – dar si aceasta e o cifra mult îmblânzita fata de anvergura banilor.
De unde, asadar, colectare si venituri cu atâtia bani iesiti de sub orice radar?
2, Finantarea nemuncii dupa abolirea responsabilitatii sociale a muncii:
Cetateanul/compania va trebui sa plateasca suplimentar pentru cohortele pe care an de an statul le trimite la pensii speciale: acum au ajuns la 0,8- din PIB, iar peste 5 ani vor ajunge la 1,5- din PIB-ul de atunci – în 10 ani se va dubla.
O reforma a pensiilor speciale nu presupune eliminarea lor: ci în primul rând reasezarea vârstei de pensionare si aplicarea lor numai acolo unde munca e într-adevar speciala – precum si gândirea unei forme de contributivitate care sa sustina aceste pensii.
Dar e greu de crezut ca se va face: casta conducatoare si-a croit legislatie favorabila timp de 15 ani – nu va lasa osul din dinti dupa atâta ”munca”, mai ales ca beneficiile abia dupa ce ”nu mai pot munci” apar: cam ce fel de beneficii. Si e plina tara de astfel de cotloane în care colcaie specialii.
3, Ineficienta administratiei lacome si indolente.
Nu ma numar printre cei care cred ca avem prea multi bugetari: exista state dezvoltate în UE cu si mai multi: problema României cu bugetarii este – ca si la pensiile speciale: lipsa de ratiune a multora din aceste posturi si crâncena lor ineficienta.
Cum dadea exemplu Ilie Bolojan: ”am dat afara jumatate, dar nu s-a cunoscut: lucrurile mergeau la fel de prost, dar la jumatate de pret”.
Cetateanul/compania va trebui sa plateasca suplimentar aceasta ineficenta, aceasta pegra care functioneaza fara deziderate de randament si productivitate, fara criterii de performanta – si va mai stoarce din salarii sau din cifra de afaceri bani ca sa-i finanteze vacantele, voucherele de tot felul, liberele, puntile între tot felul de zile si dreptul de-a rupe poarta institutiei la ora 16,00.
4, Tolerarea de catre stat a celor 3 de mai sus:
S-ar zice ca statul are tot interesul sa darâme cei trei piloni de mai sus si sa puna mâna pe banii de care are nevoie ca sa duca la îndeplinire proiectele de investitii si reformele care sa sustina pe termen lung orice forma de dezvoltare.
În realitate, statul nostru judeca invers:
pentru el, ”grecizarea” economiei e o supapa sociala perfecta – ”lumea se descurca”, si ”face consum”;
pentru el, segmentul pentru care a abolit responsabilitatea sociala a muncii – tinerii pensionari din toate categoriile – sunt produsele aparatului pe care se bizuie în functionarea sa mai mult decât se bizuie pe economie!;
pentru el, administratia a cea mai organizata forma a masinii de vot politic – începând de la primariile care nu se pot sustine cu impozitele propriilor cetateni si pâna la administratia centrala – unde 200 (doua sute!) de posturi de secretar de stat asigura loialitatea baronilor locali în anii electorali.
Cetateanul/compania va trebui sa plateasca suplimentar acest model de stat semi-democratic, unde nu populatia are un stat care s-o slujeasca, ci invers, unde statul are la dispozitie armata de contribuabili care sa întretina casta supraetajata care iese tot mai prospera dupa fiecare ciclu electoral – tinuta fiind în baltirea care se numeste acum economia româneasca: numai dezechilibrele ne mai produc PIB, investitiile sa fim multumiti ca una peste alta se scot pe zero.
*
Nu vom vedea pre curând reformele pe care le presupune PNRR – pentru ca banii nu mai sunt aici pe primul plan; sau daca vom vedea aceste reforme, sa fim circumspecti – ele pot ascunde capcane (ca mai toata legislatia din ultimul deceniu), în genul taierilor de salarii cu 25- la bugetari în criza precedenta, timp în care cei din mediul privat ieseau cu sutele de mii în somaj: la întoarcere, primul lucru pe care l-au avut de facut a fost sa le plateasca bugetarilor, de-a lungul a 12 ani, salariile taiate: au costat 14 miliarde de euro. Îmi pot foarte bine închipui o ”reforma a pensiilor speciale”, de pilda, care peste un an sa pice la CCR si sa trebuiesca sa ne împrumutam sa platim acasta nemunca – ba chiar si cu penalitati.
Nu avem buget, pentru ca banii nu sunt folositi pentru dezvoltarea care sa multiplice aceste bugete: cine nu crede asta sa observe ca nici dupa 33 de ani nu avem necesarul minim de autostrazi, ca sistemul de educatie e mai jos ca niciodata, ca economia asteapta degeaba de la stat formarea fortei de munca adecvat calificate si ca speranta de viata sanatoasa a acestei forte de munca e cu 5 ani mai mica decât la vecini.
Pe cât de bine parea ca pornisem în urma cu un an – în ce priveste PNRR – cu reformele si proiectele din el – pe atât trebuie sa ne pregatim azi sa ne reîntoarcem în improvizatie.
În definitiv, despre ce mecanism de producere interna a PIB vorbim? Din cele 600.000 de firme înregistrate, abia daca vreo 70.000 sunt viabile – adica sa reziste la o furtuna medie pe piete care sa fluture putin si steagul de pe Palatul Victoria – si numai vreo 300 sunt mari companii. Iar în piata muncii sunt vreo 5 milioane de salariati:
Tinând cond ca numai pentru dobânzi am platit în T1 nu mai putin de 9,12 miliarde (cu 58- mai mult decât anul trecut!), delirul de consum din ultimii 2 ani al întregii Românii va fi decontat de astia: în urmatorii 3 ani de dupa alegeri. Caci hazard moral asta si înseamna: iesirea în pierdere tocmai a celui care respecta contractul social.