Fericirea dureaza o clipa dupa care ne dorim altceva. Nenorocirea si suferinta, în schimb, ne coboara în abisuri inimaginabile, tenebroase, întunecate, de lunga durata, dar la vederea primei lumini fericirea izbucneste mai puternica decât oricând, aproape tangibila, care dureaza si ea.
O femeie povestea deunazi la televizor despre aventura ei cu cancerul. Nu era speriata, nici întristata, ci calma, calculata, logica, vorbea ca un alergator de cursa lunga dintr-o competitie extrem de grea, în urma careia a iesit învingatoare. Era precum Tibi Useriu, campionul nostru de câteva ori la cea mai grea cursa din lume, în conditii extreme, din zona arctica. Nu se plângea, nu îsi invoca lipsurile, nefericirea, ghinionul. Vorbea exact ca un om care se angajase la o treaba si o terminase. O treaba care i-a fost pusa în cârca într-o zi, una extrem de grea si periculoasa, dar pe care nu a putut-o evita, nu a putut-o refuza. Situatia era de asa natura ca ori murea, ori rezolva treaba aia. Si ce m-a fascinat cel mai mult în discursul ei a fost faptul ca mereu amintea de sansa care i-a fost data cu acea boala, cât de mult a ajutat-o acea afectiune cumplita în viata sa se descopere, sa îsi dezgroape din adâncurile fiintei si trupului resurse pâna atunci necunoscute. Sa se schimbe mental la polul opus fata de cum era înainte. Pentru ca în ziua nefasta când a aflat vestea era un om ca toti ceilalti, unul indiferent la majoritatea lucrurilor din jur, unul care îsi vedea linistit de rutina lui zilnica, de serviciul sau, de familie, de cumparaturi. Si deodata a lovit-o vestea ca o maciuca si a dat-o peste cap. A trecut prin toate fazele obligatorii unei astfel se situatii, de la negare pâna la acceptare si a luptat cu tot ce a putut pâna a învins. Si în final i-a multumit cancerului ca a ajutat-o sa traiasca. A multumit nenorocirii care putea sa o omoare, a multumit dusmanului, panterei care a muscat-o de trup, a vazut în mod miraculos partea buna a unui lucru rau si a devenit astfel mai puternica.
Pare absurd, aproape hilar, straniu, cum sa vezi în cancer o sansa spre fericire? Si totusi, daca te gândesti bine, asa este: ca sa descoperi adevarata fericire, trebuie mai întâi sa stii cum este opusul ei, si nu ma refer aici la supararea ca nu ti-ai cumparat rochia dorita, ca nu ai primit cadoul cerut, ca ai gasit acasa frigiderul dezghetat si toata mâncarea stricata, ca ti s-a spart roata de la masina în mijlocul câmpului si altele asemenea, ci groaza de a privi moartea în ochi. Moartea în adevaratul sens al cuvântului, cea care te rade complet si definitiv de pe fata pamântului, cea care te îndeparteaza pentru totdeauna de ai tai, cea mai mare dintre toate nenorocirile, aia e nefericirea adevarata. Si odata ce o privesti în ochi îti zboara toti ochelarii de cal pe care i-ai acumulat în timpul vieti tale mai mult sau mai putin îndestulate, si vezi cu ochii curati cum e realitatea. Iar asta nu poate fi decât o sansa unica la fericire.
Am mai auzit povesti de-ale oamenilor care au învins cancerul, dar extrem de putine cu cei care au fost bucurosi ca au trecut la un pas de nenorocire, care sa spuna ca viata fara cancer ar fi fost mai straina, ca boala i-a ajutat de fapt sa fie fericiti. Majoritatea ar fi preferat sa ramâna indiferenti si sa traiasca pâna la adânci batrâneti în rutina si satisfactii marunte.
E în structura noastra instinctul de a evita o nenorocire, de a fugi pentru a scapa de moarte, de suferinta, dar tot în structura noastra este capacitatea de a ne adapta si de a descoperi lucruri cu totul noi si înaltatoare din provocari cumplite. Orice nenorocire este o provocare pe care nu ne-o dorim, dar, odata depasita, te gasesti pe un nivel superior existentei tale, dupa principiul „ce nu te omoara te face mai puternic”. As putea adauga ca victoria asta te face si mai fericit decât ai fi putut fi în conditii normale. Lipsa provocarilor te afunda într-o multumire rânceda, banala care într-un final, prin acumulari repetate de untura spirituala, te face inert la tot si la toate.
Pentru ca nu exista un lucru totalmente rau, cum nu exista niciunul în întregime bun. Fiecare contine în el partea opusa, si pentru fiecare dintre acestea noi, oamenii, avem organul tolerantei, al adaptarii. Fericirea dureaza o clipa dupa care ne dorim altceva. Nenorocirea si suferinta, în schimb, ne coboara în abisuri inimaginabile, tenebroase, întunecate, de lunga durata, dar la vederea primei lumini fericirea izbucneste mai puternica decât oricând, aproape tangibila, care dureaza si ea.
Si razboiul este o asemenea izbucnire de suferinta care are si ceva bun în el, se conformeaza regulii generale. Asemenea cancerului vine când nu te astepti, din cauze necunoscute si provoaca dureri covârsitoare. Dar, odata început, din chiar prima clipa, se naste speranta victoriei, a sfârsitului si a revenirii la pace. Nu exagerez cu nimic când spun ca razboiul este o sansa la fericire pe care trebuie sa o constientizam si sa o traim pâna la capat. E o sansa pe care un om nu ar fi putut-o avea în conditii normale, de a-si reevalua viata si tot ce îl înconjoara. Doar în situatii de criza se poate face acest lucru. Dai deoparte lucrurile inutile si pastrezi esenta, cele doua bagaje cu care ai putea fugi ca sa traiesti, uneori nici macar acelea.
De ce sa nu recunoastem ca am devenit rasfatati, mofturosi, ca suntem foarte greu satisfacuti de orice. Civilizatia si prosperitatea ne-a molesit. Am capatat o toleranta la multumire. Nu mai stim ce este foamea adevarata, frigul, lipsa somnului. Confundam scurtele momente de nemâncare în asteptarea comenzii cu pizza, dârdâiala în statia de tramvai sau somnolenta dupa o petrecere cu cele reale, adevarate. Dar habar nu mai aveam cum e sa nu manânci nimic zile întregi, sa stai în frig si umezeala printre ruine si sa nu dormi de frica bombardamentelor. Am uitat complet de teama de moarte, credem ca orice sperietura provocata de un câine din spatele unui gard a fost „sora cu moartea”. Ei bine, nu e.
Nu degeaba se spune ca va fi o noua ordine mondiala, ca piesele se vor rearanja pe tabla de sah. De fapt este o resetare a valorilor care devenisera mult prea superficiale si fragile. Nu doresc nimanui sa treaca printr-un razboi, dar daca a venit peste vecinii nostri ucraineni, ar trebui sa învatam si noi, românii, ceva din asta. Pandemia ne-a zguduit un pic linistea, am stat în casa si am îngânat multumiti: bine ca macar nu e razboi!… Dar iata ca avem sansa de a-l vedea si pe acesta la granite. Sa nu-l lasam sa treaca neobservat.
Am uitat, de asemenea, sa fim oameni unii cu altii, sa ne ajutam, sa fim întelegatori, saritori la nevoie. Ne certam între noi pentru lucruri banale, ridicole pentru ca nu stim cum e de fapt raul suprem. Sa-i ajutam în continuare pe vecinii nostri care traiesc pe viu nenorocirea, sa încercam sa întelegem situatia prin care trec, si sa nu uitam sa le multumim pentru lectia de viata si de moarte pe care ne-o ofera fara sa vrea.
Briscan Zara este scriitor si publicist