Am dat întâmplator peste acest material inedit, pe care l-am scris în mai 2014, ca un punct de vedere al unui publicist, la rugamintea unui vechi prieten care la acea vreme conducea un serviciu de informatii într-un judet la granita de est. Nu stiu ce efecte a avut atunci, dar ma gândesc ca poate fi judecat si astazi în contextul actualei invazii militare a Ucrainei de catre armata regimului Putin.
1. Cadrul politic si militar. Dupa caderea comunismului, în 1989, si destramarea imperiului sovietic, în 1991, aparitia la putere în 1999 a lui Vladimir Putin, ofiter de informatii sovietic deconspirat în Germania, a marcat începutul unui program de relansare a Rusiei ca mare putere. Refacerea autoritatii discretionare a conducatorului unic, dupa modelul secular al Tarului atotputernic, precum si relansarea proiectului ideologic imperialist al lui Petru cel Mare, panslavismul agresiv (proiect care fusese si la baza ideologiei expansiunii Rusiei sovietice prin „internationalismul proletar”), au devenit axele de forta ale reconstructiei Rusiei ca actor global din punct de vedere politic si militar.
Desi militar Uniunea Sovietica nu a putut face fata cursei înarmarilor lansate de NATO, motiv pentru care URSS a clacat economic, Rusia a fost si a ramas o uriasa putere în domeniul armamentului clasic si, din acest motiv, a continuat sa joace un rol hotarâtor pe teatrele de razboi ale lumii, în ultimele doua decenii, iar înzestrarea sa militara conventionala a ramas un atu într-un conflict regional.
Profitând de precedentul creat de puterile occidentale si de NATO în Kosovo, regiune ajutata sa se desprinda ca tara de Serbia gratie autodeterminarii populatiei albaneze, Rusia a creat pe granitele sale zone înghetate de conflict care sa-i ofere în orice moment pretextul unei interventii militare pentru a-si proteja etnicii rusi, de regula implantati în calitate de colonizatori privilegiati de catre autoritatile sovietice de dupa razboi, în tarile respective. Nagorno Karabach, Osetia de Sud sau Transnistria au functionat astfel si au pregatit invazia actuala din Crimeea dupa acelasi scenariu: antenele de spionaj rusesc implantate în regiunile si în tarile respective acopereau informational situatia existenta si, cu masiv sprijin financiar si logistic din Rusia, dotau si antrenau militii rusesti pe teritoriul respectivelor tari care, la semnalul Moscovei, ocupau militar punctele strategice ale regiunii respective, ca trupe fara însemne distinctive (lucru interzis expres de legislatia internationala!), provocau conflicte cu armata tarii si generau pretextul pentru ca Rusia sa intervina militar „pentru a-si apara etnicii rusi” amenintati de armata tarii ai caror cetateni erau. Ucraina, la îndemnul repetat al consilierilor occidentali, a evitat, pâna acum, escaladarea conflictului militar, dar nu exista niciun dubiu ca Rusia a cucerit deja de facto teritoriul Crimeei, punct strategic esential pentru flota ruseasca si pentru baza de submarine nucleare din portul Sevastopol.
2. Situatia economica. Rusia a fost, evident, marea perdanta a Razboiului Rece, iesind cu o economie slabita si necompetitiva, cu serioase datorii externe si cu o înapoiere tehnologica care a facut proba ineficientei cronice a modelului industrial socialist, hipercentralizat si slab ca performanta economica. Cum singura expertiza în ceea ce priveste investitiile, contractele si contactele economice internationale era asigurata doar de ofiterii de informatii externe ai dictaturii comuniste, acestia s-au regrupat si au preluat practic toate oportunitatile si ofertele economice viabile atât pe plan intern, cât si pe plan extern. Acesti ofiteri, numiti „siloviki”, au fost activati si în tarile din fostul bloc comunist, fiind, de regula, actori ai privatizarilor strategie (petrol, banci, aluminiu, minerit etc.) ale rezervelor si industriei detinute de aceste tari. În principal, în acest fel s-au creat marile averi, în paralel cu pauperizarea populatiei obisnuite, dupa modelul sud-american, dar la o scara mult mai mare, ei devenind structura de finantare si putere economica folosita de Putin pentru expansiunea Rusiei si pentru finantarea proiectelor sale strategice. Toti oligarhii Rusiei si Ucrainei apartin acestei categorii si ei au fost arestati si companiile lor nationalizate doar daca îndrazneau sa nu mai asculte de puterea discretionara a lui Vladimir Putin sau sa încerce sprijinirea rivalilor politici ai acestuia.
La nivel global, compania de stat Gazprom, condusa de mâna dreapta a lui Putin de când acesta era primarul Sankt Petersburgului, activeaza ca instrument de presiune politica si santaj, practicând preturi de livrare discretionare, în functie de comanda politica, în contextul în care marile economii europene sunt dependente de gazul rusesc.
Singura interdependenta a acestei economii de comanda cu piata globala o reprezinta sistemul bancar mondial si acordurile internationale de liber schimb, instrumente care pot fi folosite ca levier în oprirea sau atenuarea expansiunii ilegale si imorale a Rusiei dincolo de granitele stabilite ale Europei.
3. Acordul de liber schimb SUA-UE. În contextul în care, pe fondul agresiunii militare a Rusiei în Crimeea, nu exista acord diplomatic european si nici mijloace concrete de reactie militara (lucru stiut de Putin atunci când a planificat agresiunea), singurul mijloc eficient de raspuns îl constituie masurile economice la care Rusia nu poate raspunde decât propagandistic si manipulator (vezi, spre exemplu, campania constanta de agresiune propagandistica întretinuta, în toate tarile, de editiile nationale ale „Vocii Rusiei”, oficiosul guvernului Putin). În contextul în care marile puteri europene, Germania, Franta, Italia, Marea Britanie, sunt dependente de gazul importat din Rusia, precum si de investitiile, în active economice sau domestice, ale oligarhilor rusi, la care se adauga existenta unor serioase investitii americane, franceze si germane în Rusia, care ar putea fi nationalizate în cazul unui conflict ce degenereaza în sanctiuni economice, democratiile occidentale au nevoie de un acord de parteneriat prin care sa fie reduse efectele negative ale politicii razboinice, expansioniste si ilegale ale regimului Putin. În acest context, au fost reluate, la Bruxelles, discutiile despre acordul de liber schimb si de protectie investitionala dintre UE si SUA (Transatlantic Trade and Investment Partnership) care vor permite Statelor Uninte sa exporte gaz si sa exploateze gazele de sist din Europa pentru a sprijini independenta energetica a europenilor fata de Rusia. Odata semnat, acest parteneriat va putea functiona ca mijloc de presiune împotriva Rusiei care va fi obligata la o alta politica de preturi si va fi anihilata astfel posibilitatea santajului economic care îi permite astazi lui Putin sa încalce, senin, tratatele si acordurile internationale privind suveranitatea si inviolabilitatea frontierelor. Problemele spinoase pe care acest acord le ridica, inclusiv pentru România, care este parte a UE, sunt legate de o reducere a marjei de interventie a guvernelor nationale (care nu mai pot pune conditii sau impune suveran masuri protectioniste) si care vor avea de înfruntat reactiile civice (posibil încurajate si sustinute chiar de agenti ai Rusiei!) fata de costurile uriase de mediu pe care exploatarile gazelor de sist le presupun.
În concluzie, pentru România se dovedeste ca amplasarea scutului antiracheta si a celorlalte facilitati NATO a dus la cresterea gradului de securitate în fata unei posibile agresiuni rusesti în regiune. De asemenea, vor trebui mai bine comunicate colectivitatilor locale necesitatea, din punct de vedere strategic, a exploatarii gazelor de sist si vor trebui mai corect negociate beneficiile pe care aceste comunitati le obtin în cazul existentei respectivelor exploatari pe teritoriul lor. Se impune monitorizarea mai larga a organizatiilor, a liderilor si a agitatorilor manifestatiilor anti-fracturare pentru a se identifica posibilele lor conexiuni cu agentii sau intermediarii Rusiei (inclusiv cu cetateni moldoveni).
Pe plan extern, în UE, pozitia României ar trebui sa sustina necesitatea acestui acord, care ar securiza energetic Europa si ar trebui sa monitorizeze agentii de influenta rusi sau din tari occidentale dependente de Rusia (Cipru, spre exemplu, sau Austria ale caror legislatii bancare si comerciale au permis o invazie de investitori imobiliari si economici din Rusia). De asemenea, ar trebui sprijinit un plan de comunicare publica, prin mass-media, care sa contracareze propaganda si manipularea acestor teme prin intermediul agentilor de influenta din gruparile de stânga (comunist-ecologiste) sau din presa de partid, ori din cea controlata de siloviki români.
Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor