An de an, presa relateaza despre incursiunile ursului în satele si orasele noastre carpatine, unde face adevarate ravagii, terorizând localnicii si modificându-le stilul de viata; însa, tot mai des, ferocitatea animalelor este vizibila si prin atacurile câinelui asupra omului, caz în care numarul de morti sau de vatamari grave este cu mult mai mare.
Desi este vorba în general despre „maidanezi”, sunt suficient de multe cazurile când animalele agresive implicate în macabrele asalturi sunt îngrijite (termen cu un sens relativ, în functie de cum întelege fiecare sa fie responsabil social) de catre stapâni. Victimele acestor nefericite evenimente sunt cel mai adesea copiii si batrânii, dupa cum este de înteles, data fiindu-le capacitatea redusa de aparare.
De aici, pe un fond emotional generat automat în societate si tot mai puternic cu fiecare nou caz aparut, asistam la pareri, recomandari sau vini pasate la nivel institutional de la unii la altii; vedem oameni afectati, empatici, oripilati si contrariati de lipsa solutiilor securizante si actiunii administrative de diminuare a fenomenului, dar vedem si aparatori vehementi ai drepturilor animalelor, de neînduplecat chiar si în fata statisticilor tot mai îngrijoratoare.
Asa stând lucrurile, unul dintre criteriile dupa care se împart actualmente oamenii pare sa fie cel al relatiei afectiv-emotionale cu patrupedele în discutie, sau altfel zis al manifestarii unui anumit soi de iubire fata de câini. Aceasta pozitionare individuala sau colectiva, dupa caz, este în definitiv o alegere si trebuie acceptata ca atare, cel putin de dragul libertatii democratice. Sunt totusi câteva aspecte asupra carora ar trebui sa meditam sau cel putin sa ne oprim secvential atentia:
– Câinii fugiti din gospodarii se salbaticesc, iar dupa un anumit timp îsi pierd calitatile domestice bine-cunoscute; ei se raporteaza la om în mod diferit, fiind din acest motiv un fel de rasa canina distincta, denaturata.
– Exemplarele nascute si crescute în noile conditii de libertate au o psihologie diferita de cea a câinilor domestici si nu manifesta trasaturile comportamentale pe care omul le proiecteaza asupra lor în mod eronat (atasament, prietenie, fidelitate).
– Cainii din aceste haite au o conduita similara lupilor, cu ierarhii specifice si reguli care le gestioneaza supravietuirea în semi-salbaticie, necunoscute majoritatii oamenilor.
– Aceste colectivitati canine nu ar avea sansa formarii si perpetuarii decât în proximitatea asezarilor omenesti, unde în mod intentional sau fortuit li se asigura hrana si adapost, dar si o crestere numerica suplimentara celei naturale, datorata exemplarelor ce parasesc curtile pentru libertatea strazii.
– O parte dintre câinii vagabonzi (numiti astfel pentru ca pur si simplu vagabondeaza) sunt din rase agresive, de lupta deci, fiind pierduti sau abandonati de catre fostii stapâni, iar prin reproducere, genele respective, extrem de periculoase, se transmit noilor generatii fara a mai fi ameliorate ulterior prin control si dresaj.
– Câinele este unul dintre principalii purtatori ai virusului rabiei, simpla muscatura fiind mortala daca nu se administreaza serul antirabic în timp util.
Observam ca între a tolera un urs sau un câine comunitar în proximitatea noastra sociala nu mai este o diferenta chiar atât de mare. Rezultatul pare a fi acelasi: încurajarea indirecta si, în final, mentinerea prezentei vietatilor salbatice/salbaticite (foarte periculoase) în preajma mediului rezidential uman.
Pe lânga aceasta constatare, ar fi indicat sa ne adresam câteva întrebari, care, desi sunt retorice, ar putea sa ne ajute sa ne facem singuri binele pe care îl asteptam de la altii (nu cred ca institutiile/autoritatile vor avea vreodata capacitatea de a interveni simultan în toate cazurile de acest gen – numeroase si diverse):
– Este moral / întelept sa continuam sa hranim caini care, mai ieri, au atacat si ucis un om (a se vedea cazul femeii din Visan, Bârnova, din decembrie 2022; aici, chiar si dupa aceasta oribila întâmplare, oameni „iubitori” opresc masina si, pregatiti fiind de acasa, arunca la marginea drumului resturi pentru „nevinovatele fiinte”)?
– Nu ne da de gândit atunci când aflam ca în satul sau în cartierul nostru, poate chiar pe strada unde locuim, un om a fost atacat de un câine, iar noi nu luam nicio masura de limitare a acestor nedorite situatii?
– Putem fi siguri ca, daca azi hranim un câine, acesta mâine nu ne va face rau chiar noua personal sau unuia dintre copiii, prietenii sau cunostintele noastre?
– Dincolo de o fireasca mila, este normal sa avem mai multa grija pentru un câine flamând si pribeag decât compasiune pentru un batrân sau pentru un copil desfigurat, chiar omorât?
– Este normal sa reactionam stupid si agresiv daca ni se atrage atentia ca nu e bine sa dam de mâncare acestor fiinte, acum blânde, iar mai apoi feroce?
– De unde ne vine pretentia stranie de a absolutiza si generaliza dragostea pentru câini în detrimentul grijii pentru om? La baza, nu este cumva vorba de un dezechlibru (psihic, inclusiv) care ar trebui sa ne preocupe si sa intervenim asupra lui?
– Cum este posibil sa înjuram un om care ne roaga civilizat sa legam câinele în lesa atunci când iesim cu el pe strada, mai ales ca asa prevede legea?
– Ce cautam cu acest animal de companie (individuala, nu colectiva !!!) pe pista pentru biciclete, când este stiut ca, instinctiv, un câine este atras de miscarea rotii, fiind tentat sa o muste?
– De ce vrem sa impunem pietonilor de pe trotuare comportamente de atentie suplimentara, de preventie, fata de pericolul pe care îl aducem gratuit odata cu câinii nostri, când de fapt acesti oameni platesc taxe si impozite tocmai pentru a se bucura de un mediu salubru si sigur?
– Este firesc sa ignoram completamente prevederile legale care reglementeaza prezenta câinilor în comunitatea umana, cele care, în fapt, sunt rezultate din exercitiul si experienta unei societati ce se doreste protectiva cu membrii sai?
În lumea satului, era o vreme când, daca un câine iesea (scapa) din curte, vecinii alarmau stapânul, iar acesta, în mare graba, remedia neajunsul, chiar daca pe atunci oamenii erau mai bine adaptati la vitregiile vietii si mai tari de înger, cum se spune. Astazi, la fiecare kilometru de strada, vezi cel putin câte un exemplar canin liber, uneori animalul fiind îndemnat chiar de catre stapân sa iasa la drumul mare.
Prezent mai în toate comunitatile locale, genul acesta de „gospodar” îsi afiseaza ostentativ specimenul puternic si fioros, patrupedul fiind probabil încarcat simbolic si valorizat (în cea mai primitiva forma) ca o emblema a puterii sociale (ceea ce poate însemna si o extensie a propriei personalitati), fara a-i pasa ca pe acea strada, publica de altfel, trec copii, dintre care unii sunt usor de speriat si pot ramâne cu sechele pe viata. (Sociolog Dumitru Dulgheru)