Speranta Radulescu a fost unul dintre muzicologii români moderni care au îndreptat exprimarea despre aspecte diferite ale artei muzicale traditionale în zonele publicisticii. Ea analiza riguros desenul melodic, armoniile, ritmul, tipul de instrumente, epocile istorice, dar expunerile sale au ramas – înregistrate în paginile volumelor, în memoria magnetica audio-video si, bineînteles, în memoria celor care am ascultat-o – povestiri fascinante, din care elementul epic, informatia inedita, paradoxala, minutios verificata, metafora, morala erau „mixate” cu o naturalete care prelungea audierea, întârzie si acum lectura cu orele.
Stia sa asculte, sa povesteasca, sa dialogheze cu subiectii culegerilor sale de folclor, a scris reportaje foarte interesante, a înregistrat si publicat dialoguri de mare interes pentru specialisti, pentru publicul larg. Un exemplu stralucit este volumul Hopa-Tropa-Europa. Din seria „Jurnale si amintiri” (Muzeul Taranului Român, 1992). E greu de selectat un singur fragment, dar ma opresc la pagina 22:
Cacurica îsi începe numarul. E fabulos, nu-mi pot crede urechilor. Urmeaza „dragostea” lor de rezistenta, „Matca Neajlovului”. Vocea lui Manole e gata sa cedeze pe prima acuta. Cacurica îl prinde din zbor si continua singur. Ah, Cacurica, esti un geniu! Apoi ma trec toate naduselile. Aud numai falsuri, zanganeli, vorbaraie… Te pomenesti ca se cearta în scena! Ma tem ca nu stiu sa se mai si opreasca, sa încaseze aplauzele, am observat asta înca de la Geneva. Totusi aplauzele vin, si sunt furtunoase. Cacurica porneste una mahalageasca, „Ce ie omu’ pa pamânt”, care pare sa nu se mai sfârseasca. De unde a mai scos-o? Nu i-o stiam. Vad negru, vad rosu, ma plimb, ma asez pe jos, ma scol, dau sa fug sa nu mai aud, nu mai suport tensiunea. Totusi, aplauze vii! Spectacolul e în mâna lui Cacurica. Grasunul lasa tambalul, lasa gura, începe sa joace si sa strige ca la hora; apoi, numai ape, ia contrabasul si le face loc tinerilor, Caliu si Falcaru. Fluierul lui Falcaru e prea sus, s-a urcat si mai tareprobabil de caldura. Caliu pune „floricele” cam mahalagesti care-mi sfâsâienervii. O sa-i scot ochii, o sa-i tai degetele , pentru ele si pentru nenorocitele alea de terte paralele. Dar aplauzele nu mai contenesc , succesul e fara echivoc. A fost un pasaj din povestirea concertului de la Paris cu Lautarii din Clejani, formatie acum celebra, descoperita si promovata de etnomuzicologul Speranta Radulescu.
La categoria „publicistica” din scrierile sale poate fi inclus volumul Taifasuri despre muzica tiganeasca (Paideia, 2004). Este un document de baza pentru cine vrea sa înteleaga istoria, caracteristicile si originalitatea muzicii tiganesti, cu un impact deosebit si asupra publicului educat, însa deschis spre orizonturi culturale diverse, la prima vedere „ciudate”. În prezentarea celui de-al saselea taifas (din douasprezece, cu lautari tigani), apar idei fundamentale despre acest tip de muzica: Fratii E. si B. sunt mândri ca se trag dintr-o familie de muzicanti pitesteni de prestigiu. Relativ tineri, cei doi au gasit taria sa-si acomodeze muzica exigentelor dure ale prezentului. Au facut-o însa cu regretul de a fi abandonat provizoriu vechea muzica „lautareasca-tiganeasca”, pe care o socotesc net superioara celei noi. Ei sunt indignati de concurenta aberanta pe care le-o fac lautarii impostori-mânuitori de aparatura electronica (multi dintre ei români, n.a.). […]
Întreaba Speranta Radulescu:
Considerati cuvântul „tiganie” aplicabil oamenilor cu comportament nepotrivit?
(E): Da, exact! Acum, daca se cânta manele, se pierde lautaria…
(I): Multi români cânta manele. Multi n-au avut tangenta cu meseria, au aflat ca lautarii fac bani, s-au apucat si ei de muzica, crezând ca e usor, majoritatea lucreaza pa dischete, e cel mai simplu. Le convine, ca la nunti sunt hraniti si li se da de baut. Da’ un angajant, înnebunit de fata lui care punea toata ziua manele la casetofon, ne-a spus: „Daca-mi cântati o singura manea la nunta, nu va dau nici un ban. M-am saturat. Nu mai vreau sa mai aud.” (pag. 104-105)
Speranta Radulescu: Victor Gore si Farâmita îmi spuneau ca la Bucuresti exista o curiozitate vie pentru muzica din India. Dumneavoastra va place muzica indiana?
(E): (ezitând, cu ton sters si neconvingator) Mmm… da, da’… Nu ca nu ne place… Ne place…
(I):… dar muzica lautareasca româneasca n-are nici o legatura cu muzica indiana.
(E): Eu consider ca muzica lautareasca româneasca este rupta din folclorul românesc. Este o asimilare între si între: din lautarie în folclor, din folclor în lautarie. (pag. 111)
Tot în genul publicistic, dar la confluenta cu cel muzicologic, în care se îmbina istoriografia cu interpretarea faptelor se afla volumul Peisaje muzicale din România secolului XX (Editura Muzicala, 2002). Sunt puse în discutie toate componentele fenomenului muzical românesc: traditionala disputa între traditionalism si modernitate, creatia din genurile academice, tipurile de cânt psaltic, muzicile românilor si ale altor grupuri etnice, muzica de metisaj, categoriile de scrieri (muzicologia, etnomuzicologia, bizantinologia), genurile mai noi (jazz-ul, rock-ul), relatia muzica-politica. O imagine surprinzator de cuprinzatoare. Cum se explica alegerea acestui secol spre analiza? Desi istoria artei muzicale din Tarile Române pâna în veacul al XX-lea mai are de oferit documente, de raspuns la multe întrebari, totusi, etapele sale sunt în cea mai mare parte cunoscute. Despre istoria muzicii românesti din veacul trecut au mai ramas multe de revelat pentru ca documentele sunt sensibil mai numeroase, de toate tipurile (scrise, audio, video etc.), pentru ca foarte multe au fost cenzurate în anii comunismului, pentru ca mentalitati, cutume, temeri înca determina reticente si taceri. Din aceste ultime trei motive, cartea Sperantei Radulescu s-a izbit de tacerea unor recenzenti si de criticile altora, care au considerat-o prea dura. În masura în care autoarea a descris realitati din deceniile trecute ce pot fi astazi usor verificate prin accesul liber la documente de arhiva si prin amintirile celor care au trait epocile evocate.
Unele pagini ale volumului (publicat, repet, acum doua decenii) au ramas inconfortabile deoarece practici din deceniile comunismului se pastreaza. Ca etnomuzicolog, autoarea descrie cum a început în 1949 denaturarea, distrugerea folclorului autentic, traditional, cu asa-numitul „folclor nou” prin înlocuirea tarafurilor cu orchestre mari (ansamblul „Barbu Lautaru” si cele care au urmat având ca model orchestrele populare sovietice, cea mai cunoscuta fiind „Moiseev”), prin modificarea spectrului sonor deoarece s-a marit numarul de instrumente, prin textele politizate suprapuse melodiilor populare. Cine are curiozitatea, poate gasi destule exemple în vasta arhiva de pe Youtube – as exemplifica aici doar cu melodia „Toarna, mândrulita, toarna”, interpretata de cântaretul Vasile Cananau, în care auzim versurile „toarna, mândruto, feteasca, colectiva sa traiasca”. E drept, acum versurile de aceasta orientare au disparut, dar ansamblurile au ramas o practica ce întretine traditia începuta în 1949, traditie fara baza istorica în zonele etnografice românesti. Din pacate, difuzarea folclorului schimbat de regimul comunist a obisnuit atât de mult publicul cu noua realitate muzicala prin radio, disc, televiziune, concerte, încât ea a intrat în mentalul colectiv si este mentinuta astazi mai ales în televiziune de persoane fara pregatire în domeniu, care evita cu grija prezenta etnomuzicologilor, deveniti inoportuni în epoca sfârsitului competentei. Ramâne de laudat initiativa de acum câtiva ani a lui Grigore Lese, în a carui emisiune difuzata de TVR localnicii cunoscatori ai cântecelor populare erau filmati în mediul de zi cu zi, acasa, pe o ulita, chiar la crâsma din sat, nu îmbracati de sarbatoare, în studioul cu decor stilizat construit din placaj, cum am tot vazut în atâtea alte emisiuni.
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor