Rândurile de mai jos se refera doar la politicieni activi la nivel national, excluzându-i pe cei care detin ori tintesc functii în cadrul institutiilor Uniunii Europene. Asadar, iata o varianta de „top 5”, configuratie pe care cititorii o pot amenda si îmbunatati, dupa plac.
La încheierea anului 2023, unul dintre clasamentele interesante ar fi acela al politicienilor europeni de succes în plan electoral – cu alte cuvinte, validati prin alegeri (daca au fost programate consultari electorale) sau performeri convingatori în sondajele de opinie (în lipsa respectivelor consultari). Desigur ca, asa cum ne învata teoria politica, acest criteriu nu este unicul indicator al reusitei, dar el reprezinta o conditie necesara pentru punerea în aplicare a viziunii de guvernare. Rândurile de mai jos se refera doar la politicieni activi la nivel national, excluzându-i pe cei care detin ori tintesc functii în cadrul institutiilor Uniunii Europene. Asadar, iata o varianta de „top 5”, configuratie pe care cititorii o pot amenda si îmbunatati, dupa plac.
Sa începem prin a aminti trei personalitati care, din perspectiva semnatarului acestui articol, rateaza de putin topul:
1. Sir Keir Starmer, liderul laburist si, foarte probabil, viitorul premier al Regatului Unit. Desi climatul politic îi este favorabil, iar datele din sondaje îl situeaza peste rivalul sau (premierul conservator Rishi Sunak) în competitia personalitatilor, nu reuseste sa-si valorifice convingator atuurile de personalitate. Altfel, Sir Keir Starmer ar fi un candidat clar pentru primele locuri.
2. Luc Frieden, actualul premier luxemburghez, învingator detasat în alegerile legislative din tara sa, în fruntea Partidului Popular Crestin-Social. Practic, el si-a readus partidul în prim plan, dupa eclipsa ce a urmat îndelungatei epoci Jean-Claude Juncker. Doar ca, în actualul climat european, nu atrage prea mult atentia un performer politic „normal”, dintr-o tara mica.
3. Premierul maghiar, Viktor Orbán. Dupa victoria electorala din 2022, liderul de la Budapesta si partidul sau (FIDESZ – Alianta Civica Ungara) si-au mentinut dominatia clara în sistemul politic national. Facând abstractie de comportamentul sau în politica externa si în cea europeana, Viktor Orbán este un performer electoral de calibru, senzatie accentuata si de incapacitatea oponentilor sai de a se reinventa, pentru a opri sirul nesfârsit de înfrângeri.
Trecând la cei cinci „premianti”, sa mentionam faptul ca ordinea propusa încearca sa faca abstractie de marimea si importanta statelor respective, precum si de orientarea ideologica a personalitatii respective.
Locul 5 – premierul Pedro Sánchez, liderul Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol. A compensat semiesecul electoral – partidul a fost devansat în alegeri de rivalul sau de centru-dreapta, Partidul Popular – printr-o mare abilitate în negocierile de formare a coalitiei guvernamentale. Si-a asumat riscul semnarii unui acord cu separatistii catalani si, foarte important, aceasta decizie (înca) nu a creat fisuri importante în propriul partid, desi sondajele de opinie tind sa-l pedepseasca. Domnul Sánchez este un acrobat capabil sa reziste pe sârma, deasupra abisului electoral.
Locul 4 – premierul Robert Fico, un maestru al revenirii politice, stapân necontestat al domeniului nationalist-populist din spectrul politic slovac. Formatiunea sa, SMER (Directia – Social-democratia), a reusit sa vina pe primul loc în alegeri pentru ca oponentii sai au fost divizati si demoralizati – dar, ca si în Ungaria vecina, forta liderului populist vine tocmai din capacitatea sa de a-si mentine unita propria tabara.
Locul 3 –premierul Giorgia Meloni, autoarea unei manevre îndraznete de a-si conduce partidul, în al carui ADN exista clare elemente neofasciste, catre o pozitie respectabila din zona dreptei conventionale, conservatoare. Pâna în prezent, miscarea decurge foarte bine, iar partidul doamnei Meloni (Fratelli d’Italia) si-a marit sprijinul popular, în raport cu scorul de la alegerile din 2022. Totul pare sa se datoreze modului în care premierul de la Roma a înteles sa renunte la stridente ideologice, fara a abandona chestiunea migratiei ca tema esentiala.
Locul 2 – liderul extremei drepte din Tarile de Jos, Geert Wilders, potential prim-ministru. Indiferent daca va reusi sau nu sa formeze un guvern, domnul Wilders a demonstrat o perseverenta si – pentru a folosi un termen la moda – o rezilienta de invidiat. Majoritatea relativa obtinuta de formatiunea sa, Partidul pentru Libertate (PVV), semnifica obisnuirea electoratului cu mesajul radical al acesteia, precum si convingerea ca, într-o eventuala coalitie, chestiunile mai controversate vor fi abandonate, de dragul accederii la putere.
Locul 1 – premierul grec, Kyriakos Mitsotakis. Dominatia sa si a formatiunii sale, Noua Democratie, asupra spectrului politic elen este atât de clara, încât domnul Mitsotakis si-a permis sa „refuze” majoritatea relativa (dar, altfel, consistenta) pe care i-o oferise electoratul în luna mai, convocând noi alegeri în iunie si primind mult doritul premiu, majoritate absoluta. A parut neatins de scandaluri (si au fost câteva) ori de numeroasele situatii de catastrofa (incendii de padure, dramaticul accident feroviar de la începutul lunii martie 2023). La mai bine de sase luni de la alegeri, pare sa-si mentina dominatia si sa-si „hipnotizeze” politic rivalii, proiectând o imagine de forta.
Evident ca acest clasament este unul subiectiv, dar prezenta cuiva în top nu reflecta apreciere sau aprobare din partea autorului. Iar daca vorbim de „populisti”, vedetele politice ale ultimilor ani, includerea lor se datoreaza exclusiv succeselor interne.