Scriitoarea stie sa fie ironica (ba chiar, adesea, de o ironie necrutatoare), dar dovedeste totodata o sensibilitate care o poate face vulnerabila. E de o sinceritate absoluta, cu riscul de a soca si de a stârni controverse. Scrisa cu mare talent, cartea e o marturie extrem de pretioasa despre o istorie recenta care ne priveste, în egala masura, si pe noi.
Numele Liliei Calancea mi-a devenit familiar dupa lectura romanului Sunt oare un calau? (2022), roman care mi-a produs o puternica impresie si care a fost nominalizat pentru Premiul pentru Proza al ziarului nostru. Spun „mi-a devenit familiar” pentru ca ulterior am urmarit-o pe romanciera pe retelele de socializare, am citit si am vazut mai multe interviuri pe care le-a acordat si care conturau o personalitate puternica, lucida, nedându-se în laturi de a spune adevaruri incomode. Calitati pe care le regasesc în noul ei roman, Alionuska (Polirom, 2023). Lilia Calancea retraieste, prin intermediul personajului Zoia Vangheli, perioada de la începutul anilor ’90, când în Republica Moldova se trecuse la alfabetul latin si când basarabenii (ma rog, o parte din ei) practicau un românism zgomotos, uneori chiar agresiv. Aceasta perioada tulbure e vazuta prin ochii unei adolescente, mare iubitoare de carti si care trece, totodata, prin framântarile specifice vârstei.
Asadar, Zoia Vangheli este mutata de mama ei, bibliotecara, la o scoala cu predare în limba româna. Pentru corecta întelegere a contextului trebuie sa precizam ca în acel moment coexistau limba rusa, limba moldoveneasca (româna scrisa cu caractere rusesti) si limba româna. Miza cea mai importanta este eliminarea asa-zisei limbi moldovenesti, o aberatie menita a-i rupe pe basarabeni de românii de dincolo de Prut. Se trece, printre alte masuri, la epurarea bibliotecilor scolare: toate cartile scrise în „moldoveneasca” sunt trimise la topit. Pentru Zoia aceasta operatiune e o adevarata drama: cartile acelea sunt cartile pe care învatase sa citeasca, sunt cartile copilariei si, oricum, a distruge carti e un act barbar. Aceasta e una din temele majore ale romanului. Se adauga o multime de observatii, de o deosebita finete, privind atmosfera din Chisinaul acelor ani. Rusii si moldovenii se dusmanesc, se insulta, ura trece catre copiii lor. Tot ce tine de Uniunea Sovietica e detestat de o parte a populatiei si regretat de o alta parte. Profesoara de româna arboreaza tricolorul la piept si recita Miorita „ca la români”, adica „Pe-un picior da plai/ Pe-o gura da rai…”. Sunt familii cuprinse de isterie patriotica; iata ce i se întâmpla unui coleg al Zoiei: „Maica-sa îl punea sa recite poeme despre renasterea nationala, despre Stefan cel Mare si Sfânt, despre Eminescu sa ne judece, doua lacrimi gemene, Chisinau si Bucuresti… Îl înscria la toate cenaclurile si concursurile de recitaluri patriotice, pentru ca baiatul ei trebuia sa fie cel mai bun. Cel mai patriot. Cel mai român”. Ironie a sortii, când scapa de tutela materna foarte junele patriot se însoara cu o rusoaica. Exista o minoritate, ne spune Lilia Calancea prin gura personajului sau, care constientiza realmente motivatia si sensul acestor transformari. Restul, zdrobitoarea majoritate, reprezenta „turma”, formata din „purtatorii de emotii si isterii”. Se vorbeste în lozinci, în cuvinte goale, dar nu se pun în discutie motivele pentru care populatia trebuia sa se bucure de destramarea URSS – deportarile, sovietizarea fortata, foametea (foametea cumplita de dupa al doilea razboi mondial), rusificarea, falsificarea istoriei. Zoia îsi da seama ca printre cartile trimise la topit se numara volume ale poetilor care celebreaza acum românismul si Podul de Flori. Reteta e simpla: cutare poet „a schimbat doar niste cuvinte si rime. În loc de Lenin, stea îndrumatoare scrie Stefan cel mare si sfânt. În loc de Puskin, Eminescu. În loc de ceasul de la Kremlin, clopotele de la Putna”. Adolescenta, care e pe cale sa descopere sexualitatea, compara la un moment dat patriotismul zgomotos cu simularea unui orgasm. Dintre „patriotii” care tipau mai tare, multi emigreaza ulterior în Occident. Si, întorcându-se dupa trei decenii în biblioteca scolii, constata ca ea e practic abandonata, peretii sunt mâncati de igrasie, cititorii au disparut, cei câtiva elevi care se afla în sala se uita pe tablete ori pe telefoane.
Apar si alte personaje în romanul Liliei Calancea, prietena ei Katia în primul rând, apoi profesori, rude etc., surprinsi în câteva trasaturi care se retin. Scriitoarea stie sa fie ironica (ba chiar, adesea, de o ironie necrutatoare), dar dovedeste totodata o sensibilitate care o poate face vulnerabila. E de o sinceritate absoluta, cu riscul de a soca si de a stârni controverse. Scrisa cu mare talent, cartea e o marturie extrem de pretioasa despre o istorie recenta care ne priveste, în egala masura, si pe noi.
Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor