Am mai scris aici despre Viorica Cortez în anul 2021 la putin timp dupa ziua de nastere a domniei sale, apoi imediat ce statul francez i-a acordat distinctia de Cavaler al Ordinului Legiunii de Onoare. De fiecare data am încercat sa luminez calitatile rare ale artistului si omului care a dat din nou faima numelui retinut de istorie.
Datorita româncei venita pe lume în idilicul Doi Peri din apropierea Iasului, Cortez a cucerit din nou lumea – de data aceasta lumea muzicii, lumea artei datorita vocii exceptionale de mezzosoprana dramatica, datorita talentului, spectaculozitatii jocului de actrita, datorita frumusetii fizice. Alte calitati ce si-au pastrat seductia, însa numai dincolo de scene, fiind naturaletea, firescul, sinceritatea, bonomia, constiinta valorii personale multiplu argumentata, simtul umorului.
Întotdeauna este de preferat cautarea si acceptarea explicatiei succesului sau a ratarii. Lumea muzicii, scena teatrului liric ar fi putut ramâne închise pentru Viorica Cortez din cauza realitatilor politice din România anilor 1950-’60. „Originea sociala nesanatoasa” având drept cauza terenul nu prea mare detinut de parinti, considerat în primii ani de comunism „mosie”, a motivat excluderea ei din corul Filarmonicii, iar situatia financiara a familiei (pauperizata de autoritati) i-a încurajat gândul înscrierii la facultatea de drept, gând ce nu s-a transformat în fapta din cauza aceleasi restrictii politice. Reîncadrarile în corul Filarmonicii, pasiunea pentru muzica, disponibilitatile vocale native impresionante înca din anii sfârsitului de liceu, studiul riguros al partiturilor, sustinerea permanenta a dirijorului Ion Pavalache au constituit, în ciuda nedreptatilor timpului, bazele pe care s-a dezvoltat vocea, cultura muzicala a Vioricai Cortez.
Al doilea element pe care nu trebuie sa ne ferim a-l numi handicap a fost desfiintarea Conservatorului din Iasi timp de un deceniu, tot 1950-1960. De aceea, Viorica Cortez nu si-a putut însusi la timp pe cale institutionala repertoriul de opera, întârziere recuperata admirabil de repede si substantial la redeschiderea institutiei de învatamânt muzical superior gratie profesorilor meritând întotdeauna sa fie amintiti. Cei de la Iasi – Ella Urma, Felicia Tarnavski, Teodora Stroescu, cei de la Conservatorul bucurestean – Arta Florescu, Constantin Stroescu, uneori Petre Stefanescu-Goanga. Din 1962 dateaza primele recunoasteri ale calitatilor vocal-interpretative la festivalurile republicane ale scolilor si institutelor de arta. Evolutia a însemnat ceva prin înscrierea Vioricai Cortez la editia din 1964 a Concursului international organizat simultan cu Festivalul „George Enescu”, unde i s-a acordat locul al IV-lea. Daca ne gândim ca tot atunci, alta stea a teatrului liric mondial, tenorul Ludovic Spiess, a fost clasat pe locul al V-lea, dar peste putin timp, în acelasi an, Cortez si Spiess au cucerit premiile I la Concursul de la Toulouse, nu putem dacât sa repetam proverbul „nimeni nu-i profet în tara lui”, sa acceptam, vrem-nu vrem subiectivitatea deseori manifestata în competitii de tot felul. Dar nu peste tot… Justetea optiunilor juriului de la Toulouse s-a adeverit peste un an, în 1965, când alt juriu, la Concursul International de la S’Hertogenbosch, i-a acordat Vioricai Cortez premiul „Kathleen Ferrier” pentru cea mai frumoasa voce feminina si Marele premiu al orasului-gazda. S-a mai adeverit odata, în 1967, la Bucuresti, în urmatorul Concurs „George Enescu”, moment al recunoasterii depline si acasa prin situarea ei pe locul I si acordarea Medaliei de aur.
Din amintirile pe care mi le-a împartasit doamna Viorica Cortez cu mai multe prilejuri la TVR Iasi si Radio Trinitas, emisiuni adapostite în arhivele celor doua institutii media1, au iesit la iveala alte nedreptati de care a avut parte aici, dar esentiale pentru succesul stabil în cariera româneasca, mai ales pe plan international, pentru echilibrul sufletesc si tineretea spirituala a doamnei Viorica Cortez cred ca au fost încrederea în talentul si munca sa neîntrerupta, ajutorul primit de la Filarmonica ieseana în momentele grele, incapacitatea de a pune la suflet rautatile de care nici domnia sa nu a fost scutita. Pâna în 1970 s-au constituit documentele sonore ce argumenteaza peste timp calitatile vocale de exceptie ale unui muzician complet, ce stapânea cu maiestrie triplul repertoriu al muzicii de camera, vocal-simfonic si de opera: înregistrarile Radio ale unor lieduri, ale unor cântece românesti pentru voce si pian, cele doua discuri „Electrecord” cu arii din opere (dirijor Ion Baciu) si Recviem-ul de Mozart (dirijor Nicolae Boboc).
Evident, toate calitatile native si cultivate ale Vioricai Cortez – vocea originala de mezzosoprana, devenita când partitura a impus voce stralucitoare de soprana, expresivitatea puternica, niciodata exagerata, firescul si umanismul jocului actoricesc, frumusetea fizica – au justificat dimensiunea internationala a prezentelor scenice. Ce atractiva, impresionanta si stimulatoare ar fi o expozitie fotografica amenajata în ambianta Operei Nationale Române din Iasi sau a oricarei institutii importante de cultura de aici, spectacol în imagini statice alb-negru si color ce ar ilustra dinamismul, diversitatea, valoarea carierei artistice de care s-a învrednicit Viorica Cortez!
Emotionante au fost momentele în care i s-au acordat titlurile de Cetatean de onoare al Iasului (1993) si Doctor Honoris Causa al Universitatii de Arte „George Enescu” (2015). Naturaletea ce i-a marcat întotdeauna creatiile scenice si relatiile interumane ar trebui sa se continuie în firescul prezentei sale repetate în viata noastra muzicala prin mijlocirea înregistrarilor audio-video ce asteapta rabdatoare în tacerea aproape deplina. Cu atât mai mult în Iasul natal. Închei si acest laudatio adresându-i doamnei Viorica Cortez gândurile suprem admirative, urarea Anilor Multi si Sanatosi de care sa se bucure!
1 Primul colocviu a deschis volumul Dialoguri neprotocolare, Editura Cronica, 2005.
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor