„Ce am simtit când am intrat în România? Liniste, multa liniste”, ne-a spus conf.dr. Ludmila Morosanu Demianova. Singurele mesaje importante de la prietenele din Ucraina, în aceste zile: „Sunt vie”
Ludmila Morosanu Demianova este unul dintre zecile de mii de refugiati care au fugit din calea invaziei ruse. A ajuns la Iasi, cu fiica si nepoatele de mâna si doar cu un rucsac în spate, în care a înghesuit un laptop si toata cariera sa, un maldar de acte de studii. Este conferentiar universitar la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii Internationale de Stiinte Umaniste din Odesa, fost prodecan, translator autorizat de limba italiana si rusa. Acum cauta un loc de munca aici, la Iasi, pentru a-si sustine fetele.
“Ma gândeam ca vad un film, ca nu poate fi adevarat”
Ludmila Morosanu spune ca ziua fugii a amânat-o cât a putut de mult, sperând mereu, ca prin minune, într-o ora, într-o clipa sa se termine razboiul. Dar deja în farmacii nu se mai gasea nici iod, nici pansamente, nici medicamente. De toate avea nevoie pentru ca, în urma cu o luna suferiseo operatie de protezare de sold. „Într-una din zile am primit telefon de la verisoara mea din Nicolaev care mi-a spus ca ei ar vrea sa plece, dar deja nu mai puteau iesi pentru ca erau încercuiti. În plus, nu mai gaseau benzina pentru masina. În cele din urma au reusit si au plecat pe jos, prin padure” , a povestit Lundmila Morosanu. Pe 8 martie, la ora 8, a încuiat usa apartamentului cu cheia si-a luat fata si nepoatele de mâna si au plecat. “Armata rusa se afla la Herson, la patru ore distanta de Odesa. Am luat autobuzul. Pâna la Palanca trebuia sa facem doua ore. Era foarte aglomerat. Multe masini însirate pe toate cele patru benzi. Toti fugeau. La un momendat, pentru ca nu mai putea înainta, soferul ne-a spus: «Dragilor, pâna aici v-am putut aduce. De aici va trebui sa mergeti pe jos». Si am plecat, ce era sa facem”, a spus Ludmila Morosanu.
Femeia foloseste doua cârje pentru a se deplasa, iar cei trei kilometri de mers pe jos spre vama au extenuat-o. “Mergeam ce mergeam si ne opream. Fetele puneau trolerele unul peste altul ca sa ma pot aseza, sa ma pot odihni. Apoi o luam de la capat. Erau foarte multi oameni. Imaginea era coplesitoare. Veneau femei ce purtau un copil în pântec si altul urcat pe umeri, oameni cu câini carati sub brat… Un cosmar. În tot acest timp, ma gândeam ca vad un film, ca nu poate fi adevarat, ca nu e pentru mine”, a mai spus Ludimila Morosanu. Trei kilometri pe jos au fost un calvar. A avut noroc de o masina care a luat-o pâna la vama. Fetele ei însa am ramas sa mearga pe jos.
România este locul unde si-a regasit copilaria
S-au regasit în Palanca, punctul de hotar. Ludmila nu are cuvinte sa-si exprime multumirea fata de voluntarii din vama. “Niste oameni extraordinari. Ne-au dat ceai, cafea, mâncare calda. Atâta bunatate, atâta dragoste. Ce am simtit când am intrat în România ? Liniste, multa liniste”, a spus Ludmila Morosanu. A ales România pentru ca e tara pe care o iubeste. Despre ea, Ludmila spune ca este ucraineanca dupa mama si moldoveanca dupa tata. Româna a auzit-o de când era copil, când mergea la bunici în vacanta, la Novaya Zesa, un orasel care avea o strada plina cu moldoveni stramutati de sovietici. De România s-a îndragostit când a venit în 2004 pentru un stagiu de documentare pentru teza de doctorat. “Adesea ma încearca un sentiment de deja vu. Gustul proaspat al brânzei facuta în casa si preferatele tatalui meu – placintele, mirosul cojocului de oaie al bunicului… Peste tot aud cum pronunta moale litera „l” bunica. (…) Aici am simtit ca si cum m-am întâlnit cu un vechi cunoscut. Ca si cum pe bucatelele mozaicului as reconstitui un trecut pe jumatate uitat – eu, tatal, bunicul… Am venit în România sa regasesc copilaria – culoarea ei, mirosurile, zgomotele”, scria acum aproape 20 de ani Ludmila Morosanu în cartea sa «Cu drag din România», aparuta în limba rusa si limba româna.
„Daca prin absurd as vedea aceasta creatura, l-as implora sa opreasca moartea”
Ludmila Morosanu spune ca ea si fetele sunt niste norocoase, pentru ca au multi prieteni în România. În Iasi, au asigurata cazarea într-un apartament cu trei camere pâna pe 20 aprilie, dupa care vor trebui sa se mute, dar deocamdata nu stie unde. Au venit cu economiile adunate în tara si se gândeste ca si acestea se vor sfârsi. “Sigur, eu acum înca mai am câteva ore la universitate. Se face învatamânt online. Categoric ca vreau sa muncesc, trebuie sa-mi ajut fata, nepoatele”, mai spune Ludmila. Tine legatura cu prietenii si rudele ramase în Ucraina. Vorbeste zilnic, iar vestile sunt cutremuratoare. “Am o prietena care sta în apropierea Harkovului, la casa. De doua saptamâni sta în subsol. Imi scrie zilnic «Sunt vie, sunt vie». Acum, acesta este cel mai important mesaj. Într-una din zile mi-a spus ca o racheta a trecut exact pe deasupra acoperisului casei”, povesteste Ludmila Morosanu.
Despre Vladimir Putin spune ca nu poate fi numit om. „Daca prin absurd as vedea în fata aceasta creatura, care nu poate fi numit om, i-as spune sa opreasca razboiul, sa opreasca moartea, l-as implora sa faca pace“. Nu stie nici daca se va întoarce în Ucraina, nici când se va termina razboiul si cum se va termina. Spune ca nu îi place sa faca politica, dar ca cei care o fac trebuie sa ajunga la un consens pentru ca mor prea multi oameni nevinovati. Celor de acasa le transmite putere, speranta, încredere si se roaga pentru ei în fiecare zi. “Românilor le multumesc mult. Va sunt recunoscatoare pentru ajutor, pentru puterea sufleteasca. Va multumesc pentru sufletelor voastre deschise, pentru ca mereu în România am gasit a doua mea casa”, spune Ludmila Morosanu.