Arhitectura din noi împreuna cu distributia ei constitutiva, arhitectura din eu, este locuire, adica legatura existentiala între loc si fiinta. Locul capata/ primeste însusirile fiintei si ea, la rândul ei, capata/ primeste însusirile locului. Verticalitatea genetica a omului uneste, oriunde exista locuire, pamântul de cer, în forme potrivite chipului omului si locului în aceeasi icoana contextuala.
Deci expresia „a locui româneste” are sens. Un sens fundamentat în cultura româneasca ca în orice alta cultura, pe poezia vietii nascuta din viata. Între poemele spatiului existential românesc, sensibilitatea specifica, adânca, vie, articulata cu nestematele cele mai pretioase ale memoriei comunitare, este asezata în gând de filosofia lui Lucian Blaga, viziune poetica intensa si densa, întemeiata pe icoana românitatii în concertul comunitatilor lumii.
Deasa amintire a gândului blagian „vesnicia s-a nascut la sat” este folosita superficial, ca eticheta facila, nu pentru adâncimea „arhitecturii din noi”, pentru unicitatea locuitatii identificabila si circumscrisa de Blaga în satul românesc. Vesnicia nu are început si sfârsit. Prin urmare, nasterea ei în satul românesc este proiectia iconala a adâncului sufletesc. Comunicarea, transmiterea ei pe caile obisnuite ale cotidianului este imposibila fara a-i pierde esentialul, ceea ce are mai pretios. Numai cautarea sensibila, poetica a acestui adânc si conversatia permanenta în noi si între noi ne poate apropia de taina ei reala.
Fig. 1 – Ernest Bernea – Horea, sat de munte în Apuseni
Din nefericire, nasterea vesniciei la sat nu-l apara de disparitia din realitatea spatiului cultural. Comorile lui autentice, ramase acolo unde rudimentalismul tehnologizat al civilizatiei nu a ajuns înca, nu mai emotioneaza, sunt doar marfa turistica apreciata de straini. Ochii românilor nu le mai vad, în ciuda faptului ca Blaga a vazut pentru noi toti. Dar si el este parasit pe rafturile prafuite ale bibliotecilor.
Fig. 2 – Ernest Bernea – Batrâna si copil
Sentimentul vesniciei a fost unul real. Blaga nu l-a inventat. În perioada interbelica, un cioban în cojoc mitos, sprijinit în bâta, privea cu mirare mare sarbatoarea unui sat întreg de sasi de la poalele Fagarasilor. Muzica, dansuri, mâncare, bautura din belsug. „Dar ce sarbatoare e asta domnita?” întreaba el o nemtoaica blonda, cu ochi albastrii, aprinsa de dans. „Serbam, îi raspunde tânara, sapte sute de ani de la întemeierea satului, de la venirea pe aceste meleaguri. Voi nu aveti asa sarbatori?” întreaba ea la rândul ei. „Apoi domnita, noi nu avem nevoie, noi suntem de aici.”
Perenitatea românilor în spatiul lor de locuire este înca vie în memoria comunitatii. Memoria aceasta nu retine un început al locuirii într-un spatiu nou, spre deosebire de comunitatile venite din alte colturi de lume. Icoana acestui sentiment are „chipul cântecelor, traditiilor, obiceiurilor si al arhitecturii din noi”. Icoana aceasta îsi pierde însa, în zilele noastre, culorile, e din ce în ce mai palida. La nasterea României, elita educata în occident a facilitat întrebarile esentiale despre identitate. Romantismul în general si cel german în special a generat nevoia valorificarii culturii populare românesti cu spectaculoasa ei diversitate înlauntrul aceleasi lumi simple si profunde în acelasi timp. Din acest spectacol nuantat al fiintei românesti oglindita în cultura ei contemporana, a lipsit si înca mai lipseste arhitectura. Aparenta fragilitate a arhitecturii traditionale, lipsa arhitectilor autohtoni, România îsi începe modernitatea edilitara apelând la arhitectii straini, educarea primelor generatii de arhitecti în occident, au avut ca efect pierderea startului în simtirea, întelegerea si valorificarea patrimoniului atât de viu, de dens, la acea vreme când sate întregi îsi respirau înca, pline de noblete, vesnicia.
Prea târziu a aparut scoala româneasca de arhitectura, prea târziu s-a descoperit valoarea arhitecturii taranesti, Muzeul satului din Bucuresti a fost înfiintat de regele Carol al II-lea cu putin înainte de Al doilea Razboi Mondial, prea târziu radacinile venite din vesnicie au început sa rodeasca în imaginarul, în lumea ideilor definitorii pentru spatiile create de arhitecti. În aceste conditii, haosul bolnav al arhitecturii locuintelor de astazi are cauze evidente. Locuirea traditionala româneasca a fost rupta de radacinile ei, nicicând puse în adevarata lor valoare. Reîntoarcerea la izvoare nu poate fi inutila. Am regasi în ele chipul configurat în trasaturile lui esentiale de vesnicia nascuta la sat.
Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de solutii arhitecturale; a fost arhitect-sef al Iasului