Erica Moldovan a debutat în dramaturgie cu piesa „Manichiura rosie” (titlul trimite la imaginea ultramediatizata a mâinii cu manichiura rosu aprins a Yrinei, femeia ucraineana ucisa de rusi pe strazile din Bucha) scrisa anul trecut (2022), si câstigatoare anul acesta (2023) a competitiei de spectacole-lectura.
Ulterior, a fost montata fidel de regizoarea Irina Popescu-Boieru. Scriitura de text dramatic a Ericari Moldovan este fluenta, fara poticneli si captiveaza. Inserturile mai lungi când personajele rememoreaza sau povestesc ceva au întotdeauna un sens în economia de ansamblu a piesei. Inevitabil, acestora li se acorda noi semnificatii în spectacol. Nu este o scriitura previzibila, desi porneste de la o situatie reala ca sursa de inspiratie. Textul e pura fictiune. Cu atât mai putin este previzibil spectacolul. Deoarece actiunea se petrece într-un subsol, iar timpul pare suspendat între decorul încremenit si cadrele proiectate cu orasul bombardat ori cu peisajul-laitmotiv.
Doua momente atrag în mod special atentia în spectacol, pentru ca sunt valorificate abilitatile de miscare scenica ale lui Razvan Contu si pentru intensitatea cu care cei doi actori încearca sa prelungeasca ultimele minute care îi despart de propria moarte. Ma refer la momentul în care Marta/ Haruna Condurache îi coase rana lui Sascha/ Razvan Contu si la cel când o impersoneaza pe mama acestuia la final.
Viziunile dramaturgului si ale regizorului nu coincid întotdeauna. Apropierea mortii este extrem de tulburatoare pentru Erica Moldovan (momentul final are loc pe vijelioase batai în usa subsolului). În schimb, Irina Popescu-Boieru surprinde, cu aportul celor doi actori, un amestec subtil de frenezie si disperare într-o clipa parca atemporala (la aceasta contribuie si soundul, si peisajul-laitmotiv proiectat). Finalul nu mai este imprevizibil.
Când descopera ca baiatul pe care îl salvase nu este un compatriot ucrainean din Bucha, ci un tânar soldat rus dezertor, femeia are o reactie brusca. Încercarea la care vestea o supune este grea, însa câstiga spiritul compasiv fata de o persoana indusa ea însasi în eroare, nu tocmai inocenta totusi naiva (mobilul înrolarii la nici 18 ani fiind banii, dar de care avea nevoie pentru o petrecere la care o invitase pe fata de care era îndragostit). Daca mielul si lupul se vor întâlni si se vor iubi (nu carnal, ci cu o dragoste materna, de pilda), poate ca lumea se va fi schimbat în bine. Oricum, cele doua personaje au parte de o schimbare de sine înainte de a muri (femeia iarta, iar baiatul se simte iertat), tocmai prin faptul ca înteleg ca în razboi toti oamenii de rând sunt victime.
În alta ordine de idei, aceasta e si viziunea marturisita a regizoarei Irina Popescu-Boieru, într-un razboi nu exista victime si tortionari, învingatori si învinsi, lupi si miei, doar oameni a caror viata e curmata brusc si iremediabil, fii sacrificati, parinti îndoliati ori fii si parinti laolalta ucisi pe nedrept, la care se adauga familii destramate, copii orfani, parinti neconsolati de dorul fata de copii, iar toti nu sunt decât eroii din umbra.
Barbaria din vremurile noastre (de care tine si razboiul), în detrimentul civilizatiei, trimite la o umanitate decazuta. Absenta spiritului declanseaza cumplite conflicte, pentru ca din aceasta deriva restul degringoladei morale, minciuna, goana dupa înavutire si putere. Irina Popescu-Boieru valorifica actualitatea piesei, cu atât mai mult cu cât situatia la nivel politic este complexa, iar razboiul înca nu s-a terminat.
Momentul care mi-a atras atentia cel mai mult în textul Ericai Moldovan este cel în care Marta enumera persoanele de care îi este dor, persoanele dragi venind în ordine dupa ceea ce în mod normal ar enerva-o. Iarasi, un semn al acelei schimbari de sine pe care razboiul o aduce. Apoi, toata povestea pe care o creeaza în jurul faptului ca cei doi protagonisti sunt nascuti în aceeasi zi, lucruri care conduc spre viziunea discutata mai sus, amândoi fac parte dintre victimele crudului razboi.
Distribuirea în roluri pare sa se fi facut pe criteriul asemanarii dintre actor si personaj, dar sunt aspecte care depasesc aceasta chestiune. Ochii Harunei Condurache sclipesc parca albastru (eroina ei, Marta are ochi albastri) în ultima scena (momentul edificarii morale a celor doi, deveniti mama si fiu, momentul iertarii). Razvan Contu este mai retinut în a privi, ca într-o „antologie [de rol] a disparitiei”, priveste cumva dinauntru, fara ferestre. E poate si rodul faptului ca eroul sau (Sascha) îsi ascunde în permanenta identitatea.
(Manichiura rosie de Erica Moldovan, regia: Irina Popescu-Boieru, distributia: Haruna Condurache/ Marta Maria Liubovna si Razvan Contu/ Sascha Sachenko, secenografia: Catalin Târziu, premiera: 15 decembrie 2023, Sala Uzina cu Teatru, Teatrul National „Vasile Alecsandri” din Iasi)
Dana Tabrea este profesor, doctor în filosofie si critic de teatru (membru AICT)